Poezia unei clepsidre albastre

Paraschiva Abutnăriţei e o fire optimistă (nu-i lipseşte nici altruismul!) şi poate de aceea se află într-o competiţie permanentă cu sine însăşi, urmărind cu atenţie „Nisipul din clepsidra albastră”, acesta fiind titlul ultimului său volum de versuri, apărut în 2019 la Editura „Druk Art”, din Cernăuţi. Iată, mi-am zis, o modalitate prin care poeţii reuşesc să menţină unitatea spirituală a unui ţinut străvechi românesc, numit Bucovina. Lectura poeziei creează impresia că albastrul clepsidrei e o reflexie în oglindă a cerului, iar nisipul curge cu încetinitorul şi nu se grăbeşte, după zicerea lui Lucian Blaga, să măsoare „destrămarea”. Mai ales că poeta s-a instalat confortabil în anotimpul reînvierii, acesta aşezându-i dinainte o subtilă alternativă: „Trebuia să alegi:/ cântec de lebădă sau de ciocârlie?/ Cerul mi-a trimis un răspuns”. Cu alte cuvinte, opţiunea e şi nu e personală, având în vedere că o trăire interioară la cotele cele mai înalte face posibilă conjuncţia eului cu zenitul, starea de fapt a poeziei care înalţă sufletul în spaţiul indeterminant al Binelui şi Frumosului. Cu atât mai de apreciat, cu cât astăzi ne confruntăm cu o adevărată invazie a „poveştilor” de tot felul, aşezate sub formă de aşa-zise versuri, ori de vorbe siluite să oripileze bunul-simţ cu fiziologia deşănţată a părţii subombilicale, o grotescă şi păcătoasă maimuţăreală a poeziei.

 La Paraschiva Abutnăriţei se simte imediat că omul poartă în el scânteia divină de care e conştient, un dor al veşniciei, stihurile sale aşezându-se în pagină precum florile de pe altiţa unei ii. De altfel, una din creaţiile din volum are titlul „Pentru ia românească”, a cărei primă strofă sună în felul următor: „Cât va şti românca-n lume/ Să-şi îmbrace cu drag ia/ Lumea va-nţelege anume/ Că-i de-aici, din România”. E de subliniat faptul că o bună parte a poeziilor din carte se înscriu în sfera unui vibrant patriotism, a convingerii că, fără o patrie, omul nu este întreg, fiind sărăcit spiritual, un ciulin rostogolit de toate vânturile istoriei. Sunt adunate într-o creaţie trei nume simbolice ale neamului românesc, voievozi a căror demnitate a impresionat o lume prin aceea că s-au identificat cu năzuinţele poporului. Autoarea, cuprinsă de sentimentul nobil al iubirii de patrie, ne îndeamnă „Să ne închinăm lui Ştefan Vodă/ Întâiul numit rege al Daciei (…), lui Mihai/ Întâiul viteaz,/ Ce-a transformat «pohta» în ţară rotundă, lui Vodă-Cuza, căci/ Din scurtul său vis/ ne-a rămas o ţară şi un nume”. Poeta ştie că ţara ne e ciuntită de alte „pohte” hrăpăreţe, o parte din moşie, sfinţită cu atâtea jertfe, e răstignită în continuare de veneticii care şi-au arogat dreptul de a face istorie. Suntem convinşi că autoarea lăcrimează atunci când se poartă prin „Colbul ţării (I)”: „Port colbul ţării pe bocancii mei/ Pe Nistru, Ceremuş sau pe Siret/ Şi timpul curge parcă mai încet / Şi paşii îmi devin c-un veac mai grei”. Ea poartă în suflet rezonanţa evenimentelor trecute încărcate de glorie românească şi strâmbate întru nedreaptă însuşire, iar voievozii şi atâţia martiri se răsucesc în mormintele lor, adeseori profanate, istoria însăşi aflându-se în aceeaşi situaţie: „Palatul Naţional nu e al nostru/ Iar Alexandru-i «Dobrîi», nu e «Bun»/ (…) În cimitir zac mari bărbaţi de ţară/ Şi cei care se pierd sunt tot mai mulţi / Străinii le scot oasele afară…/ Eu port pe tălpi pământ de Cernăuţi”.

Suntem în faţa unui patriot autentic (deranjant, desigur, pentru „cominterniştii” de ultimă oră) care nu pregetă să-şi slujească, prin vers, idealul naţional al neamului din care face parte. Sufletul ei e plin de o irepresibilă chemare către evenimente ce au mutilat istoria poporului, cum e cel de la Fântâna Albă: „S-au stins c-au vrut să se întoarcă acasă/ pământul, de sângele lor e-ngrăşat./ S-au stins c-au vrut ca pâinea de pe masă/ să nu fie-nghiţită cu-oftat”. Pentru poetă, ar fi fost imposibil să nu aibă în vedere şi pământul de dincolo de Prut. Din păcate, se perpetuează o anomalie strigătoare la cer. Persistă pe glob, la ora actuală, un dublu anacronism: două state coreene şi tot două româneşti, chiar dacă mârşăvenia de tratat a fost declarată ca atare. Paraschiva Abutnăriţei scapă din nou o lacrimă cât un mărgăritar: „Basarabie dulce-amară,/ Rai înstrăinat de ţară,/ Iarăşi este primăvară,// Iarăşi este zi frumoasă,/ Berzele fac cuib pe casă/ Şi tu n-ai venit acasă”. Se aşteaptă autoarea la o infuzie de forţă românească nepervertită ori e doar o constatare poetică şi nimic mai mult? Interogaţia aceasta s-a născut din conţinutul unei alte creaţii care evidenţiază deriva morală din România, apelând la o invocaţie eminesciană: „Peste tot îşi vând obrazul/ Unii chiar ajung la cârmă/ Figuri triste de tot hazul/ Saltimbanci jucând pe sârmă// Vino, Ţepeş, şi-i adună/ Şi-i azvârle jos, în hău/ Să vedem şi noi lumina/ Să ne mântuim de rău”.

Se întreabă la un moment dat poeta „Ce mai rămâne?”, iar răspunsul vine din prea plinul sufletului scăldat în sensibilitate: „Poate doar cuvintele/ ţâşnind din inimă/ şi-alergând pe hârtie/ precum secundele din veac”. Adăugăm numaidecât: ele (cuvintele poetice-secundele) construiesc veacul şi-i aşază aura eternităţii, restul fiind doar zgomot pierdut în neant.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: