Singură printre meandre cotidiene

Da, singură, pentru că tu ai plecat, luând cu tine tot ceea ce mi-ai dăruit timp de 30 de ani: dragoste, tandreţe, ocrotire, alinare, bucurie, încurajare. Ştiu, nu ai mai avut putere să te lupţi cu hidra aceea cu mii de capete care ţi-a sfâşiat mare parte din tine, aşa că ai plecat să te odihneşti acolo „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Pe acestea mi le-ai lăsat mie şi eu le port mereu în sufletul meu. Cum să trăiesc fără tine şi fără toate acele sentimente pe care le-am împărtăşit împreună nu ştiu, nu am învăţat lucrul acesta şi, iată, toate necazurile, mai mici sau mai mari, au dat năvală peste mine. O să ţi le povestesc ţie, pentru că numai tu mă poţi înţelege.

Îţi aminteşti cum într-una din ultimele tale zile te-am încuiat în casă singur, doar cu chinul tău pe care îl ascundeai atât de bine faţă de mine, iar eu, cu cardul tău în geantă, am pornit în grabă către bancomat să scot pensia ta, pentru că aveam mare nevoie de bani?

M-am aşezat la rând, mereu cu gândul la tine. Mă mutam de pe un picior pe celălalt până mi-a venit rândul. Am introdus cardul în acea fantă a bancomatului, am răspuns la toate cerinţele acestuia, solicitând şi chitanţă. Maşinal, am format suma pe care o primeai lunar, fără, însă, a controla soldul. Am înhăţat banii şi chitanţa, pe care am citit în fugă: sold 48 lei. Ce-o mai fi şi cu soldul acesta? m-am întrebat, dar nu am mai avut răbdare să apelez încă o dată la bancomat. Grăbită, m-am întors acasă la tine, spunându-mi în gând că voi reveni altă dată pentru a ridica acea sumă, despre care nici nu ştiam ce reprezintă. Aveam să mă dumiresc la primirea cuponului de pensie. Îţi adăugaseră suma de 50 de lei, chiar în luna în care ai primit ultima ta pensie. Am numit-o (jalnic) „ortul popii” şi îţi voi povesti şi de ce.

Tu nu ai mai avut puterea să te mai lupţi cu cea care s-a „îndrăgostit” de tine şi mi te-a răpit în data de 20 ianuarie, la ora 2.30, când te-ai stins în braţele mele, plecând pentru totdeauna. Nu pot şi nici nu vreau să descriu aici cum ne-am petrecut noi ultimele tale zile de viaţă, nici ultimele ore.

Prinsă în iureşul rezolvării celor cuvenite creştineşte pentru plecarea ta, nu am putut realiza că, de fapt, tu nu îmi vei mai fi alături niciodată, nu îţi voi mai auzi glasul, nu îţi voi mai întâlni privirea şi zâmbetul. Pentru mine totul a fost ca un trăsnet abătut asupra casei noastre.

După ce am terminat cu toate ceremoniile creştineşti cuvenite, într-o zi am dat peste chitanţa de la bancomat cu cei 48 de lei şi am hotărât să merg să lichidez cardul. Din nou am stat la rând, din nou am răspuns la chestionarul aparatului, iar când am apăsat tasta DA pentru „Doriţi chitanţă?”, pe orificiul din stânga a apărut chitanţa, iar prin cel din dreapta am văzut cum dispare cardul tău, cu un fâşâit uşor. Pe chitanţă scria: „Card expirat. Prezentaţi-vă la sediul băncii”. Aşa am şi făcut. Odată ajunsă, m-am aşezat la rând la primul oficiu de relaţii cu clienţii. Aici, un tânăr cu faţa imobilă, rece, cu ochi de gheaţă, m-a întrebat ce doresc. I-am explicat arătându-i cele două chitanţe pe care le-a citit, apoi mi-a cerut buletinul. I l-am înmânat, s-a îndreptat cu el către xerox, l-a copiat şi mi l-a înapoiat spunându-mi doar „Asta-i tot”. „Dar cum rămâne cu suma respectivă?” l-am întrebat eu. „Prezentaţi actul de partaj sau de moştenire” a replicat dur. „Dar soţul meu abia a murit!” am exclamat siderată. „Actul de partaj!” a repetat el cu acelaşi voce glacială, fără pic de respect sau compasiune pentru ţinuta mea cernită sau pentru vârsta mea. L-am salutat, m-am întors şi am plecat abia reţinându-mi lacrimile.

M-am reîntors la bancă a doua zi cu certificatul tău de deces, nedându-mi seama că, astfel, îl ajut să-şi atingă scopul pe acel funcţionar atât de plin de importanţa sa, dar lipsit total de căldură şi respect faţă de cei ca mine. Cu aceeaşi morgă, întunecată şi rece, a luat actul de deces şi l-a copiat, apoi mi l-a înapoiat. „Dar soldul?” am mai încercat eu. „Actul de partaj!”

Gândindu-mă că noi nu aveam de partajat altceva decât, poate, sentimentele pe care le împărtăşiserăm împreună şi pe care oricum nu le-aş fi împărţit cu nimeni, i-am spus tare şi clar: „Bravo, domnule! Mulţumesc frumos!”. Apoi, umilită, simţindu-mă ca o cerşetoare, am părăsit sediul Băncii.

Întoarsă acasă, în liniştea adâncă m-am aşteptat să aud glasul tău, aşa ca altădată: „Lasă, scumpo, trecem noi şi peste asta!”. Dar liniştea a rămas doar linişte…

Dar cum şi astăzi mai funcţionează acea metodă de demult „pila şi telefonul”, discutând cu o amabilă cunoştinţă, aceasta a încercat să mă ajute luând legătura prin telefon cu o cunoştinţă bună a sa de la banca respectivă, rugând-o să mă ajute cumva. Acea persoană a fixat o întâlnire pentru dimineaţa zilei următoare.

Şi m-am prezentat în faţa unei tinere comod aşezată pe un fotoliu, în faţa unui birouaş, elegantă şi mai ales blondă, cu ochi verzi ca de sticlă. M-a străpuns cu privirea tăioasă, întrebându-mă ce doresc. Cu o voce dispreţuitoare m-a îndreptat spre colegii săi, adică tot la… Deşi moralul meu era deja pe bombeul ghetelor, totuşi am îndrăznit să-i spun din partea cui vin. Atunci şi-a aruncat ochii pe chitanţa cu soldul pe care i-am prezentat-o, fluturând-o uşor, mi-a explicat: „Ei, 48 de lei! Un nimic!” (Un nimic pentru ea, pentru oricine altcineva reprezentau costul pâinii pentru o lună). „Şi ce se va întâmpla cu această infimă sumă?” am întrebat eu. „Va trece într-un cont al băncii pentru anumite chestiuni…” Deşi suma li se părea infimă, totuşi au păstrat-o pentru ei, pentru bancă.

Dându-mi seama că acea tânără şi blondă domnişoară doar se distrează cu mine, i-am mulţumit şi am plecat.

Ştiam demult că băncile sunt nişte adevăraţi cămătari, dar să fi ajuns banca atât de săracă, încât să se lăcomească la cei 48 de lei ai tăi.

Desigur, situaţia era cumva ridicolă: 48 de lei, o sumă derizorie. Da, dar aceia erau banii tăi, ultimii, de aceea i-am numit „ortul Băncii”, însă eu voiam să-i folosesc pentru a cumpăra candele şi flori pe care să le aşez pe mormântul tău. Sau, mai curând, aş fi mers la vitrina cu dulciuri, acolo unde copii, cu năsucurile lipite de aceasta, priveau atraşi de bunătăţile rumene şi aromate. Îţi aminteşti cum făceam noi când mergeam să cumpărăm pâine? Îi întrebam pe fiecare ce îşi doreşte, apoi le cumpăram şi le dăruiam zâmbindu-le şi bucurându-ne de bucuria lor.

Buna mea cunoştinţă, căreia i-am relatat cum a decurs întrevederea cu buna sa cunoştinţă, adică m-a tratat ca pe un zero tăiat în patru şi învelit în negru, revoltată a pus mâna pe telefon pentru a o suna, dar am rugat-o să renunţe. Îmi fusese de ajuns atâta umilinţă suportată pentru 48 de lei. Atunci i-am declarat „ortul Băncii”.

Mai păstrez şi acum cele două chitanţe.

Dar aceasta este doar prima şicanare a liniştii mele după plecarea ta, dragul meu. Însă o să-ţi mai povestesc şi altădată. Dormi în pace, dragul meu…

P.S. Ce vremuri, Doamne! Ce vremuri…

C.M. UDIŞTEANU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: