Iraclie Porumbescu, din nou la Boian

În tinda Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Boian, biserica lui Ion Neculce, cum este cunoscută, basarabeanca Ecaterina Botă stă singură, în picioare, numai cu băieţeii, Daniel în cărucior şi Sebastian lângă ea, cu grijă pentru somnul frăţiorului. Dar şoapta noastră nu-l trezeşte, este ocrotit de melodia slujbei, care răzbate prin uşa întredeschisă şi pluteşte, odată cu fluturii, peste mormântul preotului Ţapu şi al preotesei sale, mişcând uşor, ca o mângâiere, mătasea steagurilor şi pânza albă care acoperă monumentul lui Iraclie Porumbescu. Ecaterina este nora lui Vasile Botă, boinceanul care şi-a dorit din tot sufletul bustul lui Iraclie Porumbescu în curtea Bisericii, soţul ei este la lucru în Anglia, dar ea a vrut să vină numaidecât, numaidecât cu băieţii, sunt lucruri pentru care eşti prea mic să le înţelegi atunci când se petrec, dar mai târziu, când nu te aştepţi, îţi răsar în minte, vii, în culorile vieţii. Oare aşa i-au apărut şi ei amintiri din Dubăsarii copilăriei? Oare aşa li se întâmplă şi colectivităţilor? Perpetuează în timp chipuri de oameni şi întâmplări? Sebastian mă roagă să trec în carnet şi celălalt nume al său, Ion, de care, aici, pe moşia lui Ion Neculce este şi mai mândru. Intru în Biserică, intru în Duminica Sărbătorii, plină de oameni cuviincioşi de toate vârstele în veşmintele evenimentului, cu icoane şi candelabre împodobite cu ştergare brodate cu ouă roşii-galben-albastre, în vreme ce pe fruntea iconostasului scrie cu litere mari, latine, puternic luminate: „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” În dreapta, oaspeţii din România, stavroforele proinstareţa Irina Pântescu şi dr. Gabriela Platon, stareţa Sfintei Mănăstiri Voroneţ, farm. Maria Olar şi ing. Ion Olar, preşedinta şi vicepreşedintele Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava, şi apoi oaspeţii de la Cernăuţi, cercetătorul Dragoş Olaru, Nicolae Toma, redactor-şef, şi Maria Toacă de la „Zorile Bucovinei” Cernăuţi, ziarul românilor din Ucraina, amândoi însă originari de aici, Vasile Carlaşciuc, de la postul Ucraina Internaţional, artistul fotograf Nicolae Hauca, dar şi din Molodia, fostul primar Lazăr Fialcovschi, ca să-i numesc doar pe cei pe care îi ştiu. Între ei, sunt ca la ele acasă stareţa dr. Gabriela Platon, care în dreapta preotului Vasile Nicoriuc îşi face auzit glasul argintiu nu o dată de-a lungul Sfintei Liturghii, dându-le cunoscătorilor sentimentul participării la un moment rar, geamăn unuia cu Angela Gheorghiu la Opera Regală din Londra, şi Maria Toacă, discretă, eficientă, cu nepoţica Veronica Andrieş, mereu alături, în ie şi catrinţă, purtând pe cap o cununiţă cu flori roşii-galben-albastre. Cu părinţii foşti enoriaşi ai Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, Biserica în care s-au cununat şi din care prea devreme i-a condus pe ultimul drum, întotdeauna mândră de istoria spaţiului natal, de oamenii de vază care l-au înnobilat cu spiritul lor, de existenţa numelui său în „Doina” lui Eminescu, talentata ziaristă s-a implicat în pregătirea evenimentului cu o bucurie stăpânită de răspundere. Alături de gospodarul de frunte care este Vasile Botă, de primarul Gheorghe Demenciuc, de părintele paroh Vasile Nicoriuc, şi de apropiaţii lor, neamuri, membri ai consiliului sătesc, ai consiliului parohial, a văzut în hotărârea Boianului de a se îmbogăţi cu un monument dedicat lui Iraclie Porumbescu un prilej de cinstire a credinţei străbune, creştin-ortodoxe, dar şi de împlinire a visului unui profesor din soiul celor despre care se spune că sunt sarea pământului, Vasile Bizovi, autorul complexei, deosebitei monografii a aşezării, apărută postum, în anul 2005, prin strădania soţiei sale, profesoara Eleonora Bizovi, şi a scriitorului Dumitru Covalciuc. Monografia reproduce în deschidere stema Boianului, desenată de profesoara Lilia Botă, dominată de trei biserici care „întruchipează credinţa nestrămutată a consătenilor”, iar bourul cu stea „reflectă, potrivit legendei, însăşi denumirea satului Boian”. Or ajungerea preotului Iraclie Porumbescu în această aşezare şi stabilirea sa aici, din primăvara anului 1857 până în primăvara anului 1859, „cu mutatul întregii caravane a familiei şi gospodăriei sale – inclusive micul Ciprian de cam 3 1/2 anişori atunci)” de la Şipotele Sucevei nu este una obişnuită, fiind trimis să apere ortodoxia într-un moment de asalt al catolicismului asupra acesteia cu sprijinul „vitregii stăpâniri austrieceşti”, cum povesteşte cu lux de amănunte Leca Morariu în cuprinzătoarea sa lucrare „Iraclie şi Ciprian Porumbescu”, mai exact în volumul I, apărut la Editura Heruvim, Pătrăuţi, 2014, prin grija Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava.

Visul profesorului, marelui dascăl al învăţământului românesc în nordul Bucovinei, cum îl numeşte Dumitru Covalciuc pe Vasile Bizovi, a fost trăit în aceste aproape două decenii de la stingerea sa din viaţă de către Vasile Botă ca o moştenire sufletească, ca o flacără a cărei căldură a ajuns să-l cuprindă şi pe tânărul Cristian Ion Botă, absolvent al Colegiului de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava şi student la Sculptură în ultimul an la Universitatea de Artă „George Enescu” din Iaşi. Nici n-a fost greu, Cristi fiind crescut şi de părinţi, Rodica şi Ion Botă, şi de bunici, Paraschiva şi Dumitru, fratele lui Vasile Botă, în respectul şi dragostea pentru valorile româneşti şi cu talentul deja trecut prin examenul câtorva lucrări, între care şi bustul lui Dumitru Covalciuc din Oprişeni. Cheltuielile, nu mici, sculptura este o artă costisitoare, au fost suportate integral de familia lui Vasile Botă, iar munca tânărului artist şi-a găsit răsplata doar în satisfacţia de a fi autorul unicului monument de pe întreg pământul românesc închinat preotului Iraclie Porumbescu, părintele literaturii bucovinene şi tatăl genialului compozitor Ciprian Porumbescu. În ceea ce priveşte chipul tânărului preot, sursa majoră de inspiraţie o reprezintă un portret după Epaminonda Bucevschi, pe care Dragoş Olaru, cu o viaţă petrecută între hârtii secrete, hârtii de preţ, hârtii enigmatice, la Arhivele de Stat din Cernăuţi, mi-l arată reprodus într-o carte editată la Suceava. Ştiu unde se află, dacă se mai află, originalul? Nu, dar am să o întreb pe artista plastică şi universitara Oana Ruxandra Hrişcă, al cărei doctorat a fost axat pe viaţa şi creaţia marelui pictor al Bucovinei, prietenul lui Ciprian Porumbescu.

Urc în balconul Bisericii, cu grijă să nu-i stingheresc pe coriştii dirijaţi când de Elena Ignatiuc, când de Angela Grosu-Ilaş, dirijor secund, privesc de sus, este Duminica Vindecării orbului din naştere şi o lumină bună, blândă, tămăduitoare învăluie totul, suntem înainte de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, mâine, şi de Înălţare, de Ispas, joi, în stânga se aşază ca un curcubeu pe pământ un şir lung de tinere mame şi tineri taţi, cu pruncii în braţe sau cu cei mici lângă genunchi, ocrotitor, cu lungi lumânări aprinse, primii, în nevinovăţia lor, la sfânta împărtăşanie. Lângă perete, o masă lungă, şi aceasta albă brodată cu ouă roşii-galben-albastre, cu coşuri pline de bunătăţi pentru îndătinatele pomeniri.

Nu poate fi o zi mai frumoasă decât aceasta care ne aşteaptă pentru dezvelirea şi sfinţirea bustului lui Iraclie Porumbescu. Mă minunez de florile boincenelor care ne-au înconjurat. Sunt minunate şi pentru mireasmă, culori, catifelare, dar pentru mine şi fiindcă vin din copilărie, nu am mai văzut asemenea în grădinile Sucevei şi arar chiar şi la Vama. Ne zâmbeşte cu toată faţa şi un alt boboc din neamul ales al botenilor, Elizaveta. Dar mulţimea cea mare curge ca un râu, cu fetiţele şi băieţii în frunte, spre Proinstareţa Irina Pântescu, intimidaţi şi dornici totodată să-i primească darul, cartea Poeziilor pe care Măicuţa le-a învăţat când era de vârsta lor şi pe care le recită şi după opt decenii. Da, oameni cu flori şi cărţi la piept, Eleonora Bizovi cu margarete cât nişte crizanteme, Dragoş Olar cu volumul chipului lui Iraclie Porumbescu tânăr, Maria Olar cu tomul I din „Iraclie şi Ciprian Porumbescu” al lui Leca Morariu.

În iarba ca de mătase, o cruce pe locul unde s-a aflat altarul bisericii dintâi, biserica de lemn înălţată de marele vornic al Ţării de Sus, Ion Neculce, autorul faimoasei scrieri, „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”, precedat de „O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni…”, monumentul funerar al preotului Boris Ţapu şi al soţiei sale, Zinaida, veniţi din Basarabia, preot care a păstorit aici peste jumătate de veac şi care, îmi povesteşte Maria Toacă, ea şi soţul ei, ziaristul Tudor Andrieş, păstrându-i duioasă şi plină de respect amintire pentru grija purtată bisericii şi boincenilor în vremuri de restrişte, şi l-a ales urmaş pe preotul Vasile Nicoriuc.

Maria Toacă, acum în primul rând boinceană, le mulţumeşte colegilor din presă, cum va avea să o facă şi public, Maria Olar îi scrie o dedicaţie primarului Gheorghe Demenciuc pe cartea vieţii lui Iraclie Porumbescu, iar eu mă gândesc la atracţia pentru publicistică a preotului şi mai cu seamă la celebrul său reportaj din noiembrie 1856 „Desmormântarea domnitorilor Moldovei: În catacombele mănăstirei Putna”, publicat în acelaşi an în „Albina românească” şi reprodus de Leonida Bodnărescu în volumul „Scrierile lui Iraclie Porumbescu”, relatare prin care, afirmă istoricul literar Nicolae Cârlan, „autorul se situează chiar la obârşia tendinţelor genetice ale reportajului în istoria acestui gen publicistico-literar din cultura noastră”. „Încordăciunea e mare şi se esprimă în faţa tuturor asistenţilor. Nu se aude altă vorbă decât «ah acum vine, vine hotărâtorul şi principalul moment: oare cum vom afla pe Ştefan cel Mare?»” sună ecou o frază din relatare, în vreme ce Elizaveta şi Sebastian Ion, nepoţeii lui Vasile Botă, depărtează pânza albă de pe chipul lui Iraclie Porumbescu, agheasma îl învăluie într-o ploaie sfântă şi patru săteni trag cele patru clopote ale clopotniţei de la marginea curţii-grădină-cimitir a Bisericii, una din cele mai înalte şi albe clopotniţe din câte am văzut vreodată, dilatând clipele cu glasul lor melodios, arc invizibil şi puternic spre tării. Lângă mine, Maria Olar îi soarbe cu ochii trăsăturile şi şopteşte emoţionată: „Numai nu vorbeşte!”

„Să ne închinăm la înfăţişarea sa blândă şi iertătoare!” ne îndeamnă parohul Vasile Nicoriuc, după ce a evocat trecerea cu urme de neşters la Boian a părintelui Iraclie Porumbescu, „creştin pe care nu-l ţine minte nimeni”, dar despre care „scrierile spun că a slujit doi ani în această biserică apostolească”, „trimis de episcopul Hacman să-i întoarcă înapoi pe boincenii trecuţi la greco-catolici la cererea austro-ungarilor” şi nu tocmai bine primit de localnici. „Poate cei doi ani au fost cruciali pentru ortodoxia noastră”, apreciază primarul Gheorghe Demenciuc şi adresează mulţumiri, şi din partea sa, şi din partea consiliului sătesc dlui Vasile Botă pentru fapta acestui monument şi de asemenea lui Cristi Botă, „un băiet extraordinar, cu o perspectivă şi un viitor fain”: „Cristi, lumea o să ştie de-acum de tine, părinţii, Rodica şi Ion, or să se mândrească cu tine”. Apoi, cuprinzându-ne cu privirea şi făcându-l să se îmbujoreze pe sculptor, încheie: „Iar eu sunt fericit că l-am avut elev!”

O zi mare, nevisată, i-a apărut lui Vasile Botă această zi, înnobilată de oaspeţi cum de mult nu a mai avut parte Boianul, stareţele Sfintei Mănăstiri Voroneţ, ministrul-consilier Edmond Neagoe de la Consulatul General al României la Cernăuţi, şi trecând cu modestie peste sine însuşi, care a dus greul pregătirii şi înfăptuirii acestei zile, i-a chemat din amintire pe profesorul Vasile Bizovi şi pe sculptorul Dumitru Gorşcovschi, cu care a început gândul bustului lui Iraclie Porumbescu la Boian, a povestit cum povestindu-i-l lui Cristi, nepotul i-a zis simplu, „Hai să-l facem noi!”, şi şi-a exprimat gratitudinea faţă de preotul Vasile Nicoriuc şi faţă de primarul Gheorghe Demenciuc, întrucât contează „un cuvânt bun la un drum mare”, dar şi faţă de Maria Toacă, „care a fost cu partea teoretică a monumentului”, văzând în toate, în tot – „Lucrarea lui Dumnezeu la Boian!”

Vorbind despre ideile bune care semănate ajung să rodească şi peste ani, cum a fost şi aceasta, a bustului dus la capăt prin stăruinţa lui Vasile Botă, Nicolae Toma, redactor-şef al ziarului „Zorile Bucovinei” Cernăuţi, a propus primarului, consiliului sătesc să ia în considerare posibilitatea de a conferi dlui Vasile Botă titlul de Cetăţean de Onoare al aşezării.

Venind de la Herţa, de la comemorarea victimelor deportărilor staliniste, ES ministrul-consilier Edmond Neagoe a trăit de două ori în cursul aceleiaşi duminici recursul la memorie, vitală pentru mersul înainte în existenţa oricărei comunităţi şi cu atât mai mult în cazul celei româneşti din Ucraina, unde nu este vorba doar de pasul spre mâine, ci şi de păstrarea identităţii, a limbii, a credinţei, a conştiinţei de neam. Diplomat şi om de condei, Edmond Neagoe a elogiat Boianul ca spaţiu în care au apărut sau prin care au trecut personalităţi în măsură să-i susţină pe cei de azi, aşa cum o dovedeşte şiragul celor care ne privesc, ne vorbesc, cu faptele, cu viaţa lor din monografia scrisă de profesorul Vasile Bizovi şi îngrijită, dusă la lumina tiparului de Dumitru Covalciuc, între care, iată, şi fiul preotului omagiat, compozitorul Ciprian Porumbescu, autorul cunoscutelor şi iubitelor imnuri ale românilor, al operetei „Crai nou” şi al nemuritoarei „Balade”.

Mulţumită, onorată ca toţi boincenii de prezenţa la vârf a Sfintei Mănăstiri Voroneţ, de „darul Măicuţei Irina, care i-a fericit pe toţi copiii, a conducerii Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava, a colegilor din presă, a arhivistului Dragoş Olar şi a fostului primar Lazăr Fialcovschi, „mare credincios”, Maria Toacă a afirmat că boincenii nu trebuie să păstreze simţământul unei vini faţă de părintele Iraclie (aluzie, ca şi cuvântul primarului, la o jelanie în care parohul se plânge de lipsa de corectitudine în respectarea obligaţiilor faţă de biserică, incorectitudine generată de conflictul între apărătorii credinţei ortodoxe şi promotorii renunţării la aceasta). Iar dacă totuşi o fi fost vreo vină, a continuat Maria Toacă, aceasta a fost acum răscumpărată: Boianul a făcut ceea ce n-a făcut toată România: un bust pentru Iraclie Porumbescu! Şi a susţinut propunerea ca dlui Vasile Botă să i se acorde titlul de Cetăţean de Onoare al Boianului. Încheierea însă i-a aparţinut nepoţelei sale, Veronica Andrieş, cu recitarea unei poezii de Iraclie Porumbescu, Eu sunt fată de român/ Cu nume de floare,/ Mai slăvit ca al meu neam/ Nu-i altul sub soare! /România, ţara mea,/ Dulce-i mult şi dragă./ Mai frumoşi voinici ca-n ea/ Nu-s în lumea-ntreagă”, care i-a adus sărutări – prima de la profesoara Eleonora Bizovi, îmbrăţişări şi înduioşate aplauze.

Încă ţinând la piept, la căldura inimii, monografia dedicată de Leca Morariu părintelui Iraclie Porumbescu, pe care însă avea să o dăruiască boincenilor, Maria Olar a povestit că patronul spiritual al Fundaţiei pe care o conduce nu doar a realizat monografia Porumbeştilor, ci este şi ctitor al Muzeului „Ciprian Porumbescu” de la Stupca. Despre monografie, istoricul literar Liviu Papuc scrie în prefaţă: „Ce înseamnă această monografie pentru cultura română? Pe de o parte, este primul studiu aprofundat al vieţii şi activităţii lui Iraclie Porumbescu („părintele literaturii bucovinene – cum spune Leca Morariu). Pe de altă parte, este, în sfârşit, o monografie cu adevărat ştiinţifică a lui Ciprian Porumbescu, după atâtea cărţi, mai mult sau mai puţin romantice, închinate acestuia”. Pentru acest „părintele literaturii bucovinene”, tot aici îşi găseşte locul plăcuta surpriză când răsfoind comoara cărţii lui Vasile Bizovi, am descoperit că Leonida Bodnărescu, cel care a oferit, a susţinut cu volumul său de scrieri literare ale lui Iraclie Porumbescu temeiul acestei convingeri, este originar tot din Boian.

După ce-i impresionase pe participanţi cu prezenţa, la 86 de ani niciun drum nu este uşor, după ce îi încântase pe copii şi pe părinţii lor cu darul cărţii sale de poezii ţinute minte – „Poeziile Măicuţei”, stavrofora Irina Pântescu, proinstareţa Sfintei Mănăstiri Voroneţ, i-a impresionat pe toţi cu pilda celor zece leproşi lecuiţi de Mântuitor: „Doar unul singur s-a întors să-i mulţumească! Boianul, cel care s-a gândit la Iraclie! Dumnezeu să vă ţină această memorie vie!” După care le-a recitat „Dreptatea lupului”, aluzie la vremurile noastre, „Morala o înţelegeţi cu toţii”, şi a fost îndelung aplaudată: „Bravo!” „Bravo!”

„Parcă ar vorbi! Parcă ar ţine o predică!” a spus stavrofora dr. Gabriela Platon, stareţa Sfintei Mănăstiri Voroneţ, mărturisind că au fost rânduite să vină de la o ctitorie a lui Ştefan cel Mare la pomenirea, sărbătorirea celui care a fost şi stareţ al Putnei odihnei veşnice a lui Ştefan cel Mare, într-o legătură intimă de destin, pe care a descifrat-o public şi în mulţumirea personală adresată părintelui Iraclie „că a fost tatăl lui Ciprian, deoarece «Tatăl Nostru» al monahiei Onufria de la Văratec m-a întors spre credinţă”, după care a cântat rugăciunea pe melodia lui Ciprian, cu vocea sa inegalabilă, acompaniată cu respect, în surdină, de boinceni.

Dacă Maria Toacă şi-a exprimat convingerea că „Vasile Bizovi se bucură din cer” în această zi a visului împlinit, Doamna sa, profesoara Eleonora Bizovi, a simţit nevoia privirii în urmă, pomenind şi de alţi preoţi slujitori ai Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” în cei 181 de ani care au trecut de la sfinţirea sa şi la rându-i a vorbit de meritata preţuire a neodihnei boinceanului Vasile Botă în folosul obştii prin oficializarea rangului incontestabil de Cetăţean de Onoare al Boianului, neodihnă care este vie în roadele sale, între care plantarea cireşilor de-a lungul drumului „din care se îndulcesc şi azi sătenii”.

Încercând să cuprind cu privirea sărbătoarea părintelui Iraclie din curtea-grădină-cimitir a Bisericii lui Ion Neculce, m-am retras prin iarba fină într-o părelnică singurătate spre clopotniţa ca o punte albă între pământ şi cer, până m-a oprit zborul neaşteptat, plecat poate din cuibul clopotelor, al unui porumbel. Iar cartea pe care Maria Olar o ţinuse lângă inimă şi o lăsase plină de căldura ei boincenilor s-a deschis cu un surâs, cât să citesc-recitesc istoria numelui părintelui, schimbat oficial în 1881 din Golembiowski în Porumbescu, dar în fapt încă mult mai devreme, cel puţin de când Alecsandri se afla refugiat în Bucovina, la 1848: „Pe mine, când veniam la el (Alecsandri), ori când mă chiar întâlnia pe drum, totdeauna mă bineventa, respective mă saluta cu: «Porumbiţă întristată, Eu ca tine sunt străin, Şi´ntr´o ţară depărtată, Tu cânţi tristă, eu suspin» – primul cuvânt, adecă, din strofa aceasta a lucrului său propriu, aluziune şăgalnică la numele meu”. (…) Dr. Valeriu Branisce, istoriograf al lui Ciprian Porumbescu, interpretează şi dânsul şăgalnicul salut al lui Alecsandri pentru studentul în teologie Iraclie Golembiovschi ca «aluzie la numele Porumbescu», mai adăugând că «Iraclie încă de la 1848… îşi zicea Porumbescu, care nu era numai pseudonimul său literar, ci şi numele lui în viaţa de toate zilele»”.

Dar lumina soarelui trece prin mătasea pleoapelor şi mă reîntoarce în Biserică, să mă uit încă o dată, mai bine, la şirul copiilor în braţele părinţilor sau în faţa lor, strâns lipiţi de fermitatea genunchilor, până îl văd pe Ciprian înaintea mamei sale, Emilia, cu frăţiorul Ştefănel la piept, aşteptând cu un aer cumincior să fie împărtăşit şi apoi zbughind-o nestăpânit pe uşa Bisericii în iarba moale la joacă şi bucurie cât să-i ajungă o viaţă. „Da, zice Vasile Botă, măsurând covorul fraged al ierbii, pe-aici şi-a purtat picioruşele crăişorul Ciprian…”

Călătorim de la Boian la Cernăuţi pe aripa unei chemări irepresibile. Dragoş Olaru, avizatul cercetător al istoriei capitalei istorice a Bucovinei, ne-a promis, dar în primul rând le-a promis conducătorilor Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava, farm. Maria Olar şi ing. Ion Olar, care au ocrotit ultimii ani ai Doamnei lui Leca Morariu, aproape respirând împreună cu ea bogatele amintiri ale bogatei şi dramaticei lor vieţi, să ne conducă să vedem casa soţilor Morariu, pe care o identificase abia de curând. Imaginea pe care i-o păstram în minte, cu explicaţia „Casa Morărenilor, Cernăuţi, str. Munteniei, nr. 14/z”, dintr-o tipăritură modestă a Muzeului Naţional al Bucovinei şi a Muzeului Etnografic al Bucovinei, Leca Morariu, „Drum sfânt înspre Libertatea românească. File de jurnal”, Suceava, 1998, în redactarea lui Nicolae Cârlan, era destul de ştearsă din cauza calităţii scăzute a tiparului. Oricum, o casă arătoasă şi acum, chiar dacă uzată de timp ca şi strada, azi cu inscripţia „46, vul. Karmeliuka”, strada Karmeliuk, nr. 46. Târzia identificare, ne explică Dragoş Olaru, ţine de obiceiul vremii de a însoţi o cifră de literele alfabetului. Încercarea mea de a-i surprinde fotografic faţada pentru o comparaţie ulterioară cu poza din filele de jurnal este sabotată de coroanele mari ale celor doi copaci din faţă, înalţi cât ea. Oricum, ar fi de prisos! Exclamaţia afirmativă, încântată şi uluită deopotrivă, a Mariei Olar, „Asta e! Chiar asta!” exclude eroarea. A căutat-o mai de câte ori a ajuns la Cernăuţi, aproape că îşi pierduse nădejdea să o mai vadă şi uite-o în faţa noastră, cu clanţa porţii de la gardul de plasă metalică aplecându-se uşor sub atingerea fermă a mâinii sale nerăbdătoare şi poarta deschizându-se tăcut. Ferestrele „termopan” sunt întredeschise în partea de sus, dar nimeni nu iese să ne întrebe ce căutăm, aşa că facem ocolul clădirii. Iarbă, flori, un trandafir, un pomişor, un pom… Maria Olar crede că e o casă cu chirie, doar parţial locuită. Apoi începe să inventarieze transformările. Ochiul de inginer al lui Ion Olar îi cântăreşte observaţiile. Nu au văzut-o niciodată, dar o cunosc bine, au ascultat-o, povestită de Doamna Profesoară Octavia Lupu-Morariu de atâtea ori, încăpere de încăpere, mobilier, tablouri, cărţi, manuscrise, au văzut-o desenată, au ajuns în fiecare ungher, fiecare ungher atât de preţios pentru tinerii care au ridicat-o, pentru maturii alungaţi din ea de război, de „ciuma roşie”, despărţiţi de ea pe vecie de o Bucovină despicată în două. Îmi spun că aici s-au adunat documentele legate de Iraclie Porumbescu şi Ciprian Porumbescu, „Arhiva Porumbescu”, prima în bagajul refugiului.

Soţii Olar se îndură greu să se desprindă de casă şi de chenarul de verdeaţă al temeliei sale, încă sănătoasă, puternică, spune specialistul, Ion Olar, şi mai în temă după înălţarea, acum câţiva ani, a casei familiei Olar la Mănăstirea Humorului. Maria Olar nu ştie cum să-i mai mulţumească lui Dragoş Olaru, Dragoş Olaru zâmbeşte, mulţumit de bucuria lor, de finalul fericit al aventurii personale în căutarea proprietăţii atât de scumpe soţilor Octavia şi Leca Morariu, apoi o umbră îi acoperă chipul şi-i întunecă şi mai tare chipul întunecat de ochelarii de soare: Nu, nu crede că solicitarea însemnării casei cu o placă, o inscripţie comemorativă ar avea sorţi de izbândă.

În curte, chiar lângă poartă, trunchiul retezat al unui nuc uriaş. Va fi fost în picioare, de strajă casei, când Octavia şi Leca Morariu trăiau aici fericiţi? Cât de profund coboară în timp cercurile sale? Dacă am porni pe spirala lor, oare unde am ajunge? Ne aplecăm întrebările şi privirile cât mai aproape de suprafaţa lemnoasă, şi ea îmbătrânită de ploi, arşiţă şi zăpezi, până când ne apare nu ca un buchet de cercuri concentrice, ci cu adâncituri în direcţii şi în întâlniri neaşteptate, o hartă misterioasă, purtând, poate, cine ştie, în desenul său indescifrabil linia acelui „Drum sfânt înspre Libertatea românească”, la care visa Leca Morariu în jurnalul său. Vis scump plătit de el şi de atâţia intelectuali după război în ţara care când nu şi-a aruncat în închisori aristocraţii spiritului, i-a umilit şi le-a grăbit sfârşitul. În această parte neagră a vieţii sale, credem că libertatea, alinarea, cărturarul şi le-a aflat doar la masa de scris. Acolo unde a crescut, tom după tom, cartea celor doi înaintaşi, a celor doi luptători pentru destinul bun al românilor, „Iraclie şi Ciprian Porumbescu”. Cinstindu-i, boincenii l-au cinstit şi pe Leca Morariu, şi pe Doamna sa, care şi-a trăit ultimii ani dactilografiindu-i manuscrisul. Iar pasul nostru peste pragul casei lor din Cernăuţi în chiar ziua dezvelirii bustului lui Iraclie Porumbescu şi a evocării împreună cu fiul său, Ciprian Porumbescu, nu poate fi decât un semn. Dar nu vom şti niciodată dacă el se afla deja scris pe harta trunchiului bătrân sau atunci l-a încrustat speranţa din glasul dulce al micuţei Veronica: „Eu sunt fată de român/ Cu nume de floare,/ Mai slăvit ca al meu neam/ Nu-i altul sub soare!”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: