Vizitiii, poliţiştii locali şi jandarmii din vechiul oraş Siret

Staţia de caleşti din Ringplatz, 1905, Colecţia Dorin-Liviu Grosariu

Articolul povestire cu numărul nouă, intitulat „Von Fiakern, Stadtpolizisten und Gendarmen im Alten österreischen Sereth” (Cu vizitii, poliţiştii locali şi jandarmii în vechiul oraş austriac Siret), Siegmund Last, l-a publicat în ziarul „Der Südostdeutschen” nr. 22/1971 p.5.

Articolul începe cu o scurtă prezentare a breslei vizitiilor şi a căruţaşilor sireteni: „Înainte ca maşinile să devină mijlocul comun de transport în oraşul Siret, traficul de pasageri şi mărfuri era realizat la început cu două caleşti, iar cu timpul numărul lor a ajuns la cinci sau şase caleşti cu tot atâţia vizitii şi mai multe căruţe. Aceste vehicule aveau ca loc de staţionare (staţie – n.n.) piaţa centrală a oraşului (Ringplatz – n.n.) Ani de-a rîndul între locuitorii oraşului şi vizitii, a existat un conflict privind staţionarea acestor vehicule în piaţă, în faţa hotelului Annahof, nu departe de primărie şi de biserica Sf. Ioan Botezătorul (Biserica de căpetenie a oraşului – n.n.). Protestele se refereau la zgomotul şi murdăria produse de cai, dar caleştile au rămas mult timp în piaţa centrală, alterând prin prezenţa lor frumuseţea pieţei centrale a oraşului. (Din alte surse aflăm că, în unele zile, când bătea crivăţul, zgomotele se auzeau, iar mirosul de bălegar se simţea în biserica Sf. Ioan Botezătorul n.n.). Concurenţa acerbă între vizitii, protestele locuitorilor şi faptul că oraşul avea în sfârşit gară au făcut ca staţia de caleşti să fie mutată lângă gară. Poliţia oraşului, care a încercat fără succes să rezolve conflictul, acum era foarte fericită. Se trăieşte în pace!”.

După această introducere, autorul ne prezintă aspecte din activitatea vizitiilor sireteni: „Serviciile oferite de aceşti sărăntoci erau modeste. Caleştile aşteptau zilnic în gară oaspeţii care rătăceau prin Siret”. (Istoricul Nicolae Iorga, care a vizitat Siretul în primăvara anului 1905, scrie în cartea sa „Neamul românesc în Bucovina” Ed. Institutului Bucovina-Basarabia Rădăuţi Bucovina 1996 p.117, despre serviciile oferite lui de către vizitii sireteni – n.n.) Starostele breslei a întocmit un ghid cu traseele ce erau urmate de vizitii spre gările din Hadikfalva (Dorneşti) sau Czerepkautz (Cerepcăuţi) (În urma construirii căii ferate Iţcani – Cernăuţi, oraşul Siret a rămas la 12 km distanţă de calea ferată şi abia darea în folosinţă a căii ferate Hliboka (Adâncata) – Siret, în anul 1897, a rezolvat problema legăturii oraşului pe cale ferată cu oraşul Cernăuţi, capitala provinciei, dar acest fapt nu a rezolvat legătura cu oraşele vecine. Legătura cu oraşele Rădăuţi şi Suceava s-a realizat abia pe data de 4 iunie 1986, iar cea cu Dorohoiul niciodată. n.n.).

Apoi autorul descrie traseele urmate de vizitii: „Dacă un străin venea la Siret, el avea ocazia să cunoască întregul oraş şi împrejurimile sale printr-o călătorie, deoarece vizitiul inteligent îl conducea «de jur împrejur» pentru că şi el dorea să beneficieze de turism, în ocolire, evenimente destul de rare în Siret. În perioada de vară se făceau plimbări de la scăldatul în râul Siret, până la «Moara Oilor» (Matlacica – n.n.) sau până în Lunka (grădina de vară a oraşului – n.n.). De asemenea, a fost deschis un local în vecinătatea localităţii româneşti Mihăileni (lângă vama austro-ungară de la Sinăuţii de Jos – n.n.), unde se servea un vin bun şi un grătar”.

Prima parte a articolului se încheie cu următoarea constatare: „Războiul cu cerinţele sale a făcut ca acest comerţ să prospere. Caleştile şi caii lor erau angajaţi în slujba armatei, piaţa centrală a rămas goală şi tristă pentru cei rămaşi în oraş, bătrânii care nu puteau participa la război, lucru care era mai insuportabil decât mizeria cailor şi bălegarul lor”.

Partea a doua a articolului este dedicată poliţiei oraşului: „Poliţia oraşului Siret a fost sub comanda comisarului de poliţie Schweitzer, o persoană energică şi eficientă. Dar ce putea face el cu un buget mic, care i-a fost acordat, şi câţiva poliţişti cărunţi. Poliţia avea trei poliţişti evrei şi tot atâţia paznici de noapte (gardieni publici – n.n.). Paznicii de noapte erau şi aprinzători de lămpi, până la introducerea iluminatului electric. Autoritatea comisarului era de asemenea limitată, iar lui Schweitzer nu-i plăcea să intre în conflict cu jandarmeria, care era subordonată prefectului, pentru ca ei să nu-şi adjudece întâitatea în administraţia oraşului. Paznicii de noapte (gardienii publici – n.n.) erau bătrâni şi persoane «fragile», care în timpul zilei munceau pentru a nu rămâne «flămânzi», erau întotdeauna obosiţi, încât au fost găsiţi adesea dormind în «drum» (post – n.n.). Când într-o noapte primarul a găsit în dreptul casei sale un paznic dormind, l-a trezit şi l-a întrebat dacă îl cunoaşte, paznicul a luat rapid poziţia de drepţi şi a răspuns râzând: «Cine nu îl recunoaşte pe domnul prefect al districtului?». Ca student am făcut uneori glume cu aceşti oropsiţi, am pus câte un ban de buzunar din când în când la căpâtâiul paznicului care dormea dus. A doua zi a venit la noi, unul dintre ei şi ne-a reproşat că prin acest gest jignim singura autoritate militară din oraş şi ne-a înapoiat banii”.

Partea a treia şi ultima a articolului a fost dedicată jandarmilor: „Jandarmii nu iertau nici o încălcare a legilor. Fiecare jandarm purta în buzunarul uniformei codul penal şi cu ajutorul paragrafelor sancţiona nemilos pe cei căzuţi în culpă. Jandarmii în general proveneau din rândul veteranilor, foşti ofiţeri ai armatei imperiale, şi erau neînduplecaţi în îndeplinirea îndatoririlor lor. Un singur jandarm a reuşit să ţină sub control întreg oraşul, la cererea comandantului său. Salariul lor nu era rău, masa bună şi abundentă şi alte facilităţi tentante. Jandarmii au servit bine alegerile provinciale şi imperiale, au supravegheat strict interdicţia asupra alcoolului şi au fost mâna de încredere pentru candidatul guvernamental în alegerile locale şi provinciale”.

Astăzi, în bătrânul târg al Siretului, autorităţile de forţă ale statului trăiesc în aceeaşi simbioză malefică ca odinioară, constatăm noi, doar denumirea lor şi sediul s-au schimbat.

Nil nove sub sole (Nimic nou sub soare), vorba lui Solomon din Vulgata (Ecleziastul 1,10).

Prof. FRANZ PIESZCZOCH

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: