„Stau la masa mea, scriu ori nu scriu, privesc pe fereastră, mă gândesc… Viaţa este un poem care s-a dus undeva, ca să mă aştepte. Mă lupt mereu cu fantomele-de-paie şi când mă întorc în amintiri, lacrimile nu-mi ajung. Duc mâna la frunte şi un gând dintotdeauna mă îmbată cu limbă-de-pasăre-rară pe drumuri de nemărginiri. Ştiţi?… Scriitorul este altfel decât ceilalţi oameni. Este şi puţin nebun şi puţin filosof şi puţin… din toate. Când nu mai are nimic de făcut, trăieşte refugiat în singurătatea lui. Dacă n-ai puţină nebunie în tine să faci ce-ţi place şi ce nici mult sau deloc i-ar plăcea lumii, atunci, nu te mai apuca să faci nimic.” (Ion Grigoroiu)
Dintotdeauna, omul a căutat refugii existenţiale fie că a trebuit să se adăpostească de lume, fie că a fost nevoit să fugă de sine însuşi şi să se regăsească sub o altă înfăţişare. Când povara propriei lumi a depăşit limitele firescului şi posibilului, locul cel mai odihnitor a fost… arta.
Înfiinţată în 1940, de pictorul englez Adrian Hill, artterapia este o metodă psihoterapeutică care foloseşte joaca şi creativitatea artistică, fiind un mijloc de recuperare a sinelui. Artterapia are rolul de a sprijini Egoul, de a stimula dezvoltarea, de a înlesni maturizarea în general, de a contribui la dezvoltarea organizării psihice, astfel ca omul să fie capabil să funcţioneze în condiţii de stres, iar efectele artei taumaturgice sunt îmbunătăţirea stării emoţionale prin formarea imaginii şi încrederii în sine, dezvoltarea intercomunicării, depăşirea anxietăţii, asigurarea unui sentiment de confort prin aceste activităţi, formarea capacităţii de a reacţiona adecvat în diversele situaţii de viaţă cotidiană, dezvoltarea abilităţilor de muncă, educarea şi dezvoltarea capacităţilor cognitive, dezvoltarea şi antrenarea motricităţii generale şi prevenirea/ ameliorarea tulburărilor de vorbire şi de exprimare, dezvoltarea şi antrenarea simţului formelor, culorilor, expresivităţii artistice.
Fundaţia „Orizonturi” este o fundaţie nonguvernamentală de sănătate mintală, fondată în 25 octombrie 1995, scopul său fiind de a sprijini pacienţii de a-şi recâştiga încrederea în forţele proprii şi să-şi formeze priceperi şi deprinderi pentru a duce o viaţă independentă şi activă, la nivelul comunităţii. Reintegrarea în societate s-a realizat prin participare activă în comunitate, prin implicarea în politicile locale de sănătate mintală, prin activităţi de advocacy împreună cu oameni din comunitate, prin campanii de antidiscriminare şi de respectare a drepturilor persoanelor cu probleme de sănătate mintală: socializare, prin Clubul „Orizonturi deschise”, prin programul „Călătorind dincolo de bariere”, prin activitate online „Blogging the Dream” şi, mai ales, prin Cenaclul literar „Floare de Colţ”, care publică revista „A fi – to be”, prima revista de sănătate mintală din România.
În februarie 2009 Consiliul Local al Municipiului Câmpulung Moldovenesc a atribuit, în folosinţă gratuită, suprafaţa de 8532 mp teren şi clădirile existente pe acest teren, sere dezafectate şi clădiri anexă, Fundaţiei Orizonturi. Obiectivele urmărite au fost: integrarea profesională treptată a persoanelor cu probleme de sănătate mintală, compensate medical, prin pregătire profesională la locul de muncă şi activităţi în seră, pentru producţie flori/legume, pe perioadă de urmărire post-spitalizare; angajarea în regim part-time pentru cei cu drept de muncă până la găsirea unui loc de muncă pe perioadă nedeterminată pe piaţa locală a muncii; integrarea socială, lucrând ca voluntari sau salariaţi temporari la sere.
În primul număr al revistei, apărut în 1995, au fost publicaţi Constantin Cojocar-Constandin, Aurora Străjeru, Corneliu Câmpan, Georges Chihaia, Adrian Ciuruşniuc. Colectivul de redacţie a fost alcătuit din Constantin Badersca-Bărboi, redactor-şef, Constantin Cojocar, redactor-şef adjunct, Georges Chihaia, tehnoredactor, Doina Avasilcăi, secretar de redacţie, directorul revistei, medicul psihiatru Alexandru Paziuc. De-a lungul anilor s-au adăugat nume noi de colaboratori la activitatea revistei: Victor Moşneagu, Gheorghe Silea, Mariana Mîndrilă, Maria Elena Gârlea, Ilie Sorin Mîndrilă, Mircea Rotaru, Maria Şesureac, Florin Popescu, Ilie Galan, Modest Jacotă, Bolek Majerik, Stela Vermeşan, Mihai Corneanu, Mihai Burduja, Viorel Văleanu, Preot Gabriel Grosu, Steluţa Lucreţia Morari, Casian Munteanu, psiholog Roxana Mărginean, Georgeta Angelica Calniciuc, Simion Tudurean…
„A fi/ To be a avut o apariţie cu o periodicitate diferită (în anii de început, trimestrial, în ultimii ani, semestrial), dar constantă. Dacă pe parcursul primilor 3 ani de apariţie tipărirea revistei a fost posibilă cu sprijin financiar din partea organizaţiei „Hamlet Trust” din Londra, ulterior acest lucru s-a făcut prin forţele proprii ale Fundaţiei Orizonturi, cu sprijinul Spitalului de Psihiatrie, Centrului de Sănătate Mintală, instituţii şi firme private, prin donarea celor 2%. Cenaclul literar „Floarea de colţ” al fundaţiei şi colectivul de redacţie al revistei „A fi/To be” încearcă să spargă barierele impuse de stigmatizare, să prevină, pe cât posibil, o greşită înţelegere a problemelor de sănătate mintală şi a oamenilor care se confruntă cu aceste probleme de sănătate. În viziunea cenacliştilor, scrisul este, alături de pictură, sculptură, muzică, un gen de terapie, un mod de comunicare: „Ochiul interior/ Mi-a lăsat viorile să-mi umble prin sânge,/ Pomii freamătă pentru un diluviu viitor./ Pasărea Phoenix penele-şi spală şi plânge./ Nimeni n-o-ntreabă de ce-i este dor./ Fulgi imateriali tresar şi glumesc,/ Palide petale adună litere mobile;/ Paşii cunoscuţi încă mai rătăcesc/ Aşteptând să plece din urmă ultimele bile./ Loteria naturii speră-ntr-un târziu,/ Dirijat de magi însetaţi de cuvinte./ Petuniile-n glastră de mult nu mai ştiu/ De-i viu stăpânul ori rejectat între morminte.” (Maria Elena Gârlea, „Iubirea mea, scrisul” – poem). Parafrazându-l pe Blaga, orice „carte” e o boală învinsă, iar scrisul e eternul taumaturg: „Zâmbind printre lacrimi, am simţit că durerea e mai mică…/ Dăruind, am simţit că singurătatea e mai puţin dureroasă./ Iubind, am simţit că rănile inimii pot fi vindecate…/ Răbdând, am simţit că fiecare clipă e preţioasă…/ Ascultând, am simţit că fiecare om are în inimă o durere./ Visând – am simţit că pot zbura…/ Am simţit că fiecare clipă în care dăruiesc o mică fărâmă/ din inimă poate rămâne o amintire.” (Elena Peiu, „Nervi de primăvară”). Încătuşat în durere, omul îşi strigă libertatea în albul îndoliat al foii scrise cu cerneala sufletului: „Sufletul strigă libertate,/ de ce-l îngenunchezi în moarte?/ De ce gândeşti ce va fi mâine,/ când ai pe masă azi o pâine?/ De ce te lupţi cu boli, durere/ când tot în jur e o părere?/ De ce atâta suferinţă, de ce dor de el, dorinţă/ în trecătoarea fiinţă?/ De ce verdele nu-i verde, de ce speranţa se pierde?/ Nu găseşti niciun răspuns/ în rostul vieţii, nepătruns, e vraja vrăjilor ascunsă/ nu ştii când pleci, când devii umbră./ Nu ştim dacă murim, trăim în altă viaţă,/ alt destin, mergem în rai sau poate-n iad,/ sub ce formă, sub ce strai?/ Suntem o scurgere prin timp din praf de stele,/ apă, lut, suntem sfârşit şi început,/ suntem enigma unui mit. (Aurora Sârbu, „Enigma vieţii”). Făuritorul de lumi sufleteşti, artistul, restabileşte prin cuvânt echilibrul primordial dintre vis şi realitate, primenind efemerul: „Din ţarina lutului,/ Din plinul neantului,/ Mai întâi ion ai fost,/ Moleculei i-ai dat rost./ Iar apoi ai fost celulă,/ Primul pas către făptură,/ Neuron pentru gândire/ În reţele fără fire/ Şi-ai evoluat ca timpul/ Devenind artistul, simplu!? (Vasile Maftei, „Artistul”). Lupta cu viaţa e scrisă în piatra destinului care coboară, sisific, nimicind sufletul ascuns uneori de pecetea gândului desţelenit de oniric: „Viaţa este ca o stâncă/ Pe care o escaladezi,/ Ignorând prăpastia adâncă/ Ca echilibrul să nu-l pierzi./ Viaţa nu e ca o scară/ Pe care urci spre infinit./ În vârful ei mulţi observă/ Şi treptele de coborât./ Viaţa este ca o roată/ Care se-nvârte în axul său…( Ioan Grămadă, „Capriciile vremii şi ale vremurilor”). Uneori, haosul lăuntric nu poate fi domesticit de cuvânt, iar reîntregirea sinelui e zadarnică, dar cătarea rămâne, totuşi, o constantă a destinului: „Cer de nisip/ Caut cuvântul/ în nori de silabe,/ exist, deci, ca o floare/ în bătaia vântului,/ atât timp cât ţine/ râsul verii/ şi din toate momentele/ de rutină, înalţ/ un cer de nisip…”( Gheorghe Silea). Îngenuncheat de propria înstrăinare, artistul se refugiază dincolo de sine, în eternul începutului de lume, când spiritul nu divorţase de materie: „Temelie din pietre-oameni,/ Din capete de oameni,/ Ba chiar şi din trupuri/ Aşezate uneori două câte două,/ Probabil erau mai slabi/ Şi se ajutau…/ Clădirea avea multe etaje/ Şi era necesar /Da, da,/ Erau oameni-pietre,/ Unii doi câte doi,/ Şi alteori numai capete de oameni,/ Triunghiulare, rotunde/ Hexagonale şi chiar pătrate./ Altfel, cum ar fi ieşit/ Frumuseţea temeliei/ Da, pe umerii lor, pe capete,/ Indiferent cum erau,/ Se sprijină Marea Clădire./ Un joc de copil/ Ce (se joacă) desenează cu creta pe/ asfalt/ Un joc minunat,/ Pe umerii străbunilor/ Ne sprijinim trăind/ De veacuri în veacuri..”. (Modest Jacotă, „Temelie…”); „Aud singurătatea/ Cum curge-alene-n neant de vise,/ Învăluind amurgul/ În reci iluzii interzise./ Aud cum boarea nopţii/ Dispare-n gânduri grele/ Şi pleacă ziua-n-frântă/ În lupta nesfârşită cu dorurile mele./ Aud cum luna blândă/ Se-aburcă-n vârf de dealuri/ Şi toate le preschimbă/ În tainice idealuri./ Aud şi simt în mine/ Că încă n-ai murit,/ Iubire ne-mpăcată/ Cu-al morţii infinit!” (Traian Tinianu (Nistiriuc), „Aud singurătatea”).
Cenaclul „Floare de colţ”, din cadrul Fundaţiei „Orizonturi”, cârmuit, atâţia ani, cu onestitate, chibzuinţă şi profesionalism de părintele Gabriel Grosu, a devenit o familie a scrisului care îi cheamă, tot la două săptămâni, pe iubitorii artei cuvântului pentru a-şi destăinui încrâncenările vieţii: «„Floare de colţ” – cenaclu plin de har,/ Alcătuit din oameni de-omenie,/ Toţi, mare iubitori de poezie,/ Ce se-ntâlnesc la sere bilunar.» (Constantin Tiron, „Cronică de cenaclu”); „Cenaclu nostru, din bogată holdă,/ Ce zi de zi tot mai bogată creşte,/ Culege sănătatea ca recoltă,/ Care-n iubire sinceră rodeşte./ Noi iubim omul din apropiere/ Şi-l ajutăm când este în nevoie,/ Îi oferim şi caldă mângâiere/ Căci totul facem cu a noastră voie./ Iubim frumosul, crezul vieţii noastre/ Redându-l prin cuvinte sau muzică./ Suntem acei ce ducem printre astre/ Speranţa, fie ea câtuşi de mică./ Fidelizăm această bucurie/ Şi-o împărţim frăţeşte-n întâlniri/ Cu poezii puse pe melodie,/ Care promit plăcerea altor reveniri.” (Vasile Maftei, „Crezul membrilor Cenaclului «Floare de Colţ»”).
Prof. dr. LUMINIŢA REVEICA ŢARAN
Comentarii