Solstiţiul de Vară la Cernăuţi, cu Eminescu în limbile lumii (2)

Prof. univ. dr. hab. Serhii Lucikanin, de la Catedra de lingvistică generală, de filologie clasică şi neoelenistică a Universităţii Naţionale „Taras Şevcenko” din Kiev, prezintă atractiv, arătându-ni-le, „Ediţiile operelor lui Mihai Eminescu în limba ucraineană după 1952”, evidenţiind „Particularităţile prefeţelor, ale notelor şi ale traducerilor”. După 1952, deoarece atunci a apărut, probabil în reciprocitate, nu numai ediţia ucraineană a poeziilor lui Eminescu, ci şi una în limba română a lui Taras Şevcenko, prefaţată de Mihail Sadoveanu. Mişcător gestul de a le aduce cu sine, de la Kiev la Cernăuţi, pe toate cele pe care le avea! O colecţie valoroasă, cu transpuneri în ucraineană realizate de poeţi de valoare: Maksim Rilski, Volodimir Sosiura, Viktor Baranov şi Vitalii Kolodii, acesta din urmă cu o traducere a „Luceafărului” multipremiată, inclusiv la Suceava. I-am povestit profesorului Lucikanin despre simţământul lui Mircea Lutic, care l-a tradus în limba română pe Vitalii Kolodii, şi de care a fost tradus în limba ucraineană, de a fi pierdut o aripă prin moartea poetului ucrainean care i-a fost prieten bun, găsind amândoi imaginea foarte frumoasă pentru traducătorul de excelenţă de oricând şi de oriunde. Dar înainte de începerea mesei rotunde, l-am întrebat dacă are ştiinţă de placheta dedicată poeziei eminesciene „La steaua”, apărută la Editura Naukovii Svit din Kiev, în anul 2003, de care aflasem pregătindu-mi pentru această masă rotundă schiţa de portret al traducătoarei Elisabeta Isanos, tipărită în această plachetă cu două versiuni în limba franceză. Cum să nu? Era chiar realizatorul acestei antologii, cu 38 de versiuni în 15 limbi, iar „La steaua” este poemul său preferat. Am răsfoit-o curioasă, într-adevăr, o versiune era reprodusă după ediţia de poezii bilingvă, română şi franceză, realizată de Elisabeta Isanos şi publicată în anul 1994 (la Libra), cealaltă fiind preluată din volumul de poezii alese din Eminescu, prefaţat de Edgar Papu şi apărut la editura bucureşteană Grai şi suflet – Cultura naţională în anul 1999. În cursul intervenţiei Domniei Sale, prof. Serhii Lucikanin povesteşte şi de un cântăreţ bucovinean, Dmitro Hnatiuk, care, admis la Conservatorul din Kiev, a luat cu el, ca să nu uite limba română, şi cartea de poezii a lui Eminescu, ceea ce avea să-l aducă în pragul exmatriculării, fiind acuzat de lecturi din literatura burgheză. În încheiere, prof. Lucikanin impresionează participanţii cu citirea-recitirea-recitarea a două poezii dedicate lui Eminescu de mama sa, poeta Olga Straşenko, prezentă (cu sprijinul prof. Lucikanin) şi în antologia dedicată poeziei „La steaua”, cu opt versiuni cea mai tradusă în ucraineană, inclusiv de Viktor Baranov, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Ucraina. Dar şi „Luceafărul” a adunat până acum cinci transpuneri în limba ucraineană.

Ziaristul Vasile Carlaşciuc, de două decenii realizator la Radio „Ucraina Internaţional”, simte nevoia să completeze comunicarea cu propriile amintiri despre Viktor Baranov, „îndrăgostit de Eminescu, căruia i-a citit la radio «La steaua» în limba română. Vă daţi seama, el fiind din Poltava, unde nu s-a auzit limba română?!” De asemenea, observând că 110 ani de la prima traducere a lui Mihai Eminescu în ucraineană înseamnă un răstimp deloc scurt, „şi de la traducerea lui Vasile Alecsandri, tot 110 ani sunt”, ţine să precizeze că „Ucraina Internaţional” deţine o bogată fonotecă, în care se aud glasuri de neuitat citind din Eminescu, vorbind despre Eminescu.

Conf. univ. dr. Daniela Hăisan, de la Departamentul de Limbi şi Literaturi Străine (secţia Engleză) al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, adusă la Cernăuţi de însuşi Eminescu, în sensul că pentru prima data a trecut graniţa în Ucraina şi a ajuns la Cernăuţi cu prilejul acestei ediţii „Eminescu în limbile lumii”, a venit cu un studiu substanţial, „Eminescu în limba engleză: între proiect solitar şi traducere colaborativă” în care merge, pas cu pas, pe urmele fiecărei posibilităţi de transpunere a unei creaţii literare într-o limbă străină cu aplicaţie la cele tipărite până acum în limba engleză, pornind de la traducători români şi traducători englezi, traducători din zona academică şi neacademică, traducerea în singurătate şi traducerea colectivă ş.a.m.d. Paleta acestor posibilităţi concretizate în cazul poeziei lui Eminescu fiind mare, iar Daniela Hăisan, dornică să le acopere cu exemplificări, aproape nu există „popasuri”, „focalizări”, excepţia, cel puţin resimţită ca atare, fiind elevul Cornel M. Popescu, ucis de cutremurul din 1977 înainte de a împlini 19 ani, traducător solitar şi doar din drag de Eminescu (spre deosebire, sugerează comunicarea, de traducerile având un „comanditar”), a cărui versiune în limba engleză a liricii eminesciene „încă e considerată traducerea cea mai valoroasă”. Poate şi spaţiul ocupat de „Migălosul Cronofag” – Adrian George Sahlean ar putea fi considerat o astfel de rară excepţie. Oricum, convingerea sugerată de aceste diverse traduceri, ca şi aceea personală, cu care Daniela Hăisan îşi încheie comunicarea, generează o reacţie de aprobare şi simpatie previzibile: „…şi în companie şi în singurătate, Eminescu merită tradus. Avem toţi de câştigat!”

 Pentru a treia oară cu o comunicare ştiinţifică la masa rotundă internaţională „Eminescu în limbile lumii”, conf. univ. dr. Raluca Dimian, tot de la Departamentul de Limbi şi Literaturi Străine (dar secţia Germană) al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, reconfirmă bunele impresii pe care le-a lăsat participanţilor fideli încă de la ediţia din 2017, dar şi invitaţilor la ediţia din luna mai a acestui an la Salonul Internaţional de Carte „Alma Mater” al Universităţii sucevene, din rândul cărora am făcut parte Maria Toacă şi cu mine, unde şi-a lansat o impresionantă lucrare căreia i-a dedicat zece ani de studiu. Cu sentimente mărturisite de gratitudine faţă de Cernăuţi, faţă de „publicul său prietenos” şi faţă de organizatori pentru ocazia de a se apleca din nou asupra cărţilor sale, de a se întoarce iar la „poetul preferat dincolo de graniţe şi culturi”, Raluca Dimian ne propune o incursiune în ceea ce a însemnat „Receptarea lui Eminescu în spaţiul cultural german. Prima etapă”, titlul actualei sale comunicări. Cu cele mai vechi traduceri în limba germană, graţie prietenelor sale încă din timpul vieţii, trăind într-un Cernăuţi cu limba oficială germana, cu studii în germană, bun cunoscător al limbii germane, Eminescu ar fi putut să scrie tot atât de bine şi în germană – este aserţiunea cu care începe această incursiune, în care ediţiile Maximilian W. Schroff şi Konrad Richter, amândouă întrerupte de un război mondial, constituie vârful său de interes. Ediţiile M. W. Schroff au fost publicate în România (prima în 1913, la Craiova), se adresau mai mult germanilor din ţara noastră. În schimb, K. Richter a apărut în Germania, în 1937, iar traducerile sale au fost distinse cu Premiul Hamangiu al Academiei Române. (Paranteza se deschide doar pentru a-mi cere să caut la Suceava, în Leca Morariu, cărturarul exagerat nu o dată în aprobări şi respingeri, amănunte despre acordarea acestui premiu). În încheiere, Raluca Dimian observă că „traducerea lui Eminescu în germană merge în paralel cu relaţiile româno-germane”.

Cu mult interes este ascultat şi la această ediţie a mesei rotunde prof. univ. dr. Enrique Nogueras de la Universitatea din Granada, traducător al prozei lui Eminescu, venit special din Spania pentru manifestarea ştiinţifică iniţiată şi animată de universitara suceveană Gina Puică, de trei ori între semnatarii ei de comunicări şi pentru a patra oară la Cernăuţi, „care mi se pare un oraş superb”. Bun cunoscător nu numai al limbii noastre, ci şi al limbii portugheze, Enrique Nogueras a ales să se oprească de această dată la traducerile din Eminescu în Portugalia. În mod paradoxal, aflăm cu toţii din comunicarea profesorului şi poetului spaniol, în Portugalia Eminescu a fost transpus în limba portugheză doar de români. Paradoxal, dată fiind înrudirea limbii române cu limba portugheză, mai puternică, şi după părerea mea, decât cu celelalte limbi romanice. Pus în lumină de studiile lui Mircea Eliade, „Camoes e Eminescu” (Camoes şi Eminescu) şi „Eminescu – O poeta da raça romena” (Eminescu – poetul neamului român) din 1942, pe când se afla în misiune diplomatică la Lisabona, Eminescu a fost tradus în portugheză în 1950 de Victor Buescu împreună cu Carlos Queiroz. Enrique Nogueras menţionează că, deşi nu se încadrează temei alese, nu poate să nu pomenească şi de traducerea lui Eminescu în portugheză de către poetul brazilian Luciano Maia (Mihai Eminescu&Lucian Blaga, „Dois poetas do espaço mioritico”, 1998), traducere apărută însă în Brazilia. De asemenea, se referă la traducerea „Luceafărului” de Dan Caragea, pe care vorbitor de portugheză, lusitanist, universitarul şi istoricul literar Mihai Zamfir „o consideră foarte bună”. Ca şi acela al exegezei, câmpul traducerilor din Eminescu, inclusiv în diversele spaţii în care portugheza continuă să fie vorbită, se deschide larg, cu atât mai larg în lunga zi a Solstiţiului de Vară. Nu am avut când să-i mărturisesc universitarului, traducătorului şi poetului spaniol cu câtă răscolire sufletească i-am ascultat comunicarea, exact la 40 de zile de la trecerea la Domnul a extraordinarei scriitoare şi traducătoare din literaturile de expresie portugheză în primul rând, Micaela Ghiţescu, director al „Memoriei. Revista gândirii arestate”, despre care vorbisem la ediţia din 2017 a acestei mese rotunde. O fac acum, ca să-i spun lui Enrique Nogueras că pomenirea cuiva în ritualul creştin-ortodox la 40 de zile de la stingerea sa din viaţă este cea mai importantă în spiritul credinţei că atunci i se arată, i se judecă sufletul, înaintea marei Judecăţi de Apoi, şi că l-am urmărit cu o incredibilă, stranie senzaţie de palmă uşoară atingându-mi când tâmpla, când obrazul, o atingere identică celei aplecate de tâmplă, de obraz peste catifeaua copertelor ediţiei bilingve româno-portugheze Mihai Eminescu, „Poezii / Poesias” (Libra, 2000) cu traducerile lui Victor Buescu – Carlos Queiroz, Luciano Maia şi prefaţă şi postfaţă de Mircea Eliade, ediţie îngrijită de Micaela Ghiţescu.

Da… Nu-mi este uşor, în continuare, nici să prezint schiţa de portret al traducătoarei Elisabeta Isanos, să vorbesc despre traducătoarea rasată, extrem de selectivă care a fost Elisabeta Isanos, plecată dintre noi la începutul anului trecut şi care îndată, pe 8 iulie, şi-ar fi sărbătorit ziua naşterii. Poetă şi prozatoare deopotrivă, Elisabeta Isanos este legată de Bucovina prin tatăl său, Eusebiu Camilar, care a fost unul din marii săi tălmăcitori şi povestitori, după părerea mea chiar cel mai mare. Perfecţionistă, lucrând parcă la nesfârşit la transpunerea în franceză a unei poezii, a publicat volume de traduceri doar din lirica mamei sale, Magda Isanos, şi din Eminescu (premiat în 1994 la Salonul Naţional de Carte şi Publicaţie Culturală din Cluj), deoarece propriile cărţi cu texte în limba română şi în limba franceză nu pot fi parcurse ca ediţii bilingve, ci îţi dau sentimentul rar, fantastic, al unei concreşteri literare. Într-un interviu pe care l-am realizat împreună în ianuarie 2013, spunea: „La ideea de a traduce din poeziile lui Eminescu am ajuns dintr-un elan, în multe privinţe inexplicabil şi, ca orice entuziasm, cu o doză iniţială de absurd. La baza acestei porniri a stat o frază citită nu mai ştiu în ce ziar, pe la începutul anilor ’90, în care unii specialişti afirmau că poeziile lui Eminescu sunt intraductibile. Atunci s-a declanşat în mine ceva, un fel de revoltă: dacă vocea celui mai mare şi mai pur poet al nostru nu poate fi auzită, atunci nu ne mai rămâne nicio speranţă de a fi ascultaţi! Deci, oricât de greu ar fi, trebuie tradus! După mai bine de douăzeci de ani, am ajuns la concluzia că intuiţia mea de-atunci era corectă: Eminescu nu e imposibil de tradus, însă foarte dificil (…) Cu toate astea, nu trebuie să renunţăm la proiectul acesta, la ideea de a-l face pe Eminescu inteligibil străinilor în toată splendoarea lui. Nu e o muncă pentru un singur om, ci pentru generaţii întregi”.

Sunând mai aparte, comunicarea expertei/cercetătoarei Mihaela Toader de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc din Bucureşti, „Istoria poeziei lui Eminescu în exil şi diaspora”, a captivat publicul cu imaginea lui Eminescu şi a manuscrisului poeziei „Criticilor mei” la loc de cinste pe peretele Bibliotecii din Freiburg, acolo unde exilul românesc postbelic a adunat valorile spirituale şi culturale vitale pentru existenţa membrilor săi în continuare, existenţă în care, lipsindu-le la început cărţile liricii eminesciene, dorul de Ţară era asociat cu dorul de Eminescu. Dar intrând Eminescu în Biblioteca din Freiburg, Biblioteca, spaţiu al „libertăţii şi democraţiei”, le-a oferit mai mult celor departe de ară, adică şi creaţii neretipărite, nerecitate în ară, ca „Doina” şi „Rugăciune”. În ceea ce priveşte Cernăuţiul, Mihaela Toader prima data aici astă toamnă, a revenit o dată, şi acum încă o dată, într-o permanentă „întărire a conştiinţei eminesciene”.

Dar cine poate şti şi cunoaşte mai îndeaproape exilul şi rezistenţa prin Eminescu decât românii din ţinutul Cernăuţiului?!, a intervenit Maria Toacă. Mama ne cânta după rugăciunea de seară «De ce nu-mi vii…», «Mai am un singur dor», cânta şi plângea, iar eu cu frăţiorul, prea mic să înţeleagă ceva, adormeam cu gândul la tata…, îmi povestea Aurora Bujeniţă din Mahala”. „Prelegerea Mihaelei Toader, avea să scrie cunoscuta ziaristă cernăuţeană, mi-a răscolit prin memorie şi alte mărturii ale copiilor exilului din Mahala, din Herţa, de pe plaiul nostru de martiri, pentru care Eminescu a fost şi rămâne scut de apărare, veşnic adăpost pentru suflet”.

Din celelalte intervenţii, îmi rămâne subliniată în carnetul de notiţe şi în memorie surpriza de care a povestit că a avut parte acad. Alexandrina Cernov, universitară, titulara şi a unui curs de teoria şi practica traducerii, cunoscută autoare de manuale de literatură română şi universală pentru nordul Bucovinei, atunci când la puţină vreme după trecerea de la scrisul cu caractere slave la scrisul cu caractere latine a văzut că în textele după dictare ale elevilor apăreau cu mult mai puţine greşeli în cele cu caractere latine decât în cele cu caractere slave. Explicaţia? Bunicii, părinţii nu încetaseră să le păstreze amintirea şi să le predea în familie, în secret, copiilor şi nepoţilor.

Tăcerea care a urmat acestei destăinuiri a fost adâncită de remarca visătoare a Ralucăi Dimian despre Celan afirmând că limba este pământul de sub picioarele noastre şi despre convingerea lui Thomas Mann că unde este el e Germania.

Atunci, ţâşnind ca o săgeată, ridicându-se impetuos în picioare şi oprind cu o microsecundă înainte de a fi exprimat cuvântul moderatoarei, profesorul de limba franceză şi traducătorul Dorin Misichievici şi-a întors spre noi cu tărie convingerea că pentru omul simplu, pentru românul din nordul Bucovinei, Luceafărul lui Eminescu, Eminescu însuşi este însuşi Mântuitorul.

Tăcerea instaurată şi de această intervenţie a durat până ce prăbuşirea ploii peste Cernăuţi şi-a trimis aburul cald cu mireasmă de flori de tei prin uşa deschisă a Sălii Verzi. Atunci participanţii au renunţat la câte vor mai fi avut de spus (multe, când românii se adună să vorbească şi să asculte vorbindu-se despre Eminescu), s-au adunat în jurul Ginei Puică, toţi cu felicitări, mulţumiri, îmbrăţişări. „Doamne, cât de frumos a fost!” a zis cineva, dar a mai curs o vreme până când unii să se îndure să-şi deschidă umbrelele, oaspeţii din depărtări să pună la punct programul vizitei pe urmele lui Eminescu în oraş după-amiază, iar Maria Toacă şi cu mine să urcăm într-un taxi pentru autogară, acolo unde, dacă are cerere pentru Bucureşti şi locuri libere, o rutieră sau un autocar cu destinaţia Capitala României, te poate lăsa la Suceava.

Maşina în care ne-am suit a pornit alene, încasând din plin fiecare ropot, însoţită de reculul lor de pe capotă şi de pe caldarâm ca de nişte fulgerătoare arteziene şi am mers atât de lung, atât de nesfârşit printr-un Cernăuţi mai mult închipuit decât văzut prin geamurile încontinuu spălate şi matisate de pulberile de apă, încât Maria l-a întrebat dacă ne duce la Suceava ori chiar mai departe, un „mai departe”, sunt sigură, nu cu aluzie la Bucureşti, ci la alt timp, la o clipă distanţă înainte de Sânziene sau înapoi de Rusalii – în spaţiul magic al Solstiţiului de Vară totul este posibil! Şoferul nu a răspuns, însă maşina s-a oprit în aceeaşi secundă cu ploaia. Iar noi am ieşit din ea punând piciorul într-un Cernăuţi poleit cu mierea ramurilor de tei în floare, în care Apostolii predicau învăţătura lui Iisus în limba Sa şi toate neamurile pământului îi înţelegeau, şi în care traducătorii lui Eminescu şi cercetătorii lor nu încetau să spere într-o zi asemenea.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: