În urmă cu câţiva ani, la un muzeu etnografic am văzut expusă într-o vitrină o sapă cu eticheta „instrument de lucru al pământului”. L-am întrebat pe ghidul muzeului cine a făcut sapa şi mi-a răspuns sec: „ţiganii fierari”.
Evident, l-am întrebat de ce nu scrie şi asta pe vitrină, am vedea astfel cooperarea seculară dintre fierar şi ţăran, fără de care economia rurală ar fi avut de suferit. Mi-a răspuns le fel de laconic: „pentru că nu s-a gândit nimeni”. Şi da, mare dreptate avea, problema cea mai mare a romilor este că nu are cine să gândească, la nivel politic, stuctural, strategic, pentru a îndrepta ceea ce este încă nedrept. Ambiţii mici, rezultate pe măsură! Cu excepţia unor asociaţii civice – care nu mizează pe votul popular, ci doar pe resurse puse la dispoziţie de diverşi donatori (publici sau privaţi), pentru a lucra în anumite comunităţi, cu limite geografice, de buget şi de timp – politica romilor este lipsită de consistenţă şi, atât cât există formal, pare mai degrabă ceva menit să dea bine la CV-ul de ţară. Partida romilor, singura beneficiară a măsurilor afirmative de reprezentare în parlament, din punctul meu de vedere, suferă de ambiţii mici, nesemnificative. Ar fi putut mult mai mult, dar cu un singur deputat în parlament n-a reuşit decât să promoveze o lege prin care data de 8 aprilie să fie recunoscută ca zi internaţională a romilor şi o alta prin care să celebrăm dezrobirea romilor în data de 20 februarie. Un gest de un simbolism puternic, cu siguranţă! Iniţiativa ar fi putut genera o însemnată emoţie colectivă într-un segment electoral important, dacă acesta n-ar fi captiv unor cercuri vicioase, sociale (stimă de sine, percepţie în societate, relaţii interetnice cu majoritarii) şi economice (sărăcie extremă, carenţe în educaţie, lipsa orizontului de exprimare pe piaţa muncii). Partida Romilor îşi caută încă soluţia, părând condamnată să ia de la capăt drumul plin de hârtoape parcurs în ultimii 25 de ani. De altfel, după cum ştiţi, organizaţia ce-i reprezintă pe romi în parlamentul României traversează o gravă criză de personalitate (în principal, din pricina anchetelor ce vizează fraudări de bugete), ceea ce afectează şi mai grav imaginea romilor din România, credibilitatea organizaţiilor reprezentative redevenind deziderat, nu certitudine. În plus, Partida Romilor este o organizaţie de lider. Nicolae Păun a însemnat totul, iar când „totul” nu mai este ce se întâmplă? Restructurare, alianţe noi, identificare a unui nou lider? Toate, niciuna? Partida Romilor îşi caută încă soluţia, părând condamnată să ia de la capăt drumul plin de hârtoape parcurs în ultimii 25 de ani, respectiv să-l asfalteze cu liantul unei federaţii din care să facă parte cât mai multe organizaţii. E posibil ca o astfel de criză să poată genera noi oportunităţi – rămâne de văzut! (Va urma)
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii