PSD Suceava 2020

„Vama oilor”

Există amintiri care tulbură, care merg în profunzimea filogeniei noastre şi dau naştere unor ciudate, greu de explicat reflexe la auzul unor nume de om, de profesie, de ţinut. Era un sfârşit imprevizibil de primăvară, mi ales în zonele muntoase pe care le traversam. Pe cer, la un moment dat, erau doar câţiva sâmburi de lumină. Ploua ca în cele mai urâte vise ale reumaticilor. Arce de apă cădeau zgomotoase dintr-un zăgaz în altul. Liniştea şi neliniştea se împleteau în noi prin noduri imperceptibile. Ceva, ca o chemare spre destăinuiri, se naşte în tine pe o asemenea vreme.

Treptat, ploaia s-a oprit. Valuri dese de ceaţă alb-gri, joasă, leneşă şi sâcâitoare se lăsa purtate de un vântişor cu puţină vlagă. Autocarul se oprea din loc în loc. Lipsa de vizibilitate, şoseaua în serpentine periculoase sporeau şi mai mult emoţiile noastre. Se succedau momente în care nu se mai zărea nimic în jur, decât o noapte albă.

Deodată, într-o curbă, şoferul a oprit brusc. Am tras cu toţii o sperietură zdravănă şi un oftat adânc cuprinsese tot autocarul. Curajos de felul său, vesel şi glumeţ, domnul Costică, un zdrahon de bărbat, a început să râdă, făcând o cruce mare. La orice se putea gândi, spuse el dând din cap şi frecându-şi palmele, dar la aşa ceva, niciodată. Pe mijlocul şoselei câteva oi stăteau nepăsătoare, înghesuite una în alta. Păreau ca o mică stâncă prăvălită acolo, cu pete albe, negre, maro. Claxoanele repetate nu le-au deranjat deloc. La un moment dat, un berbec cu coarnele răsucite de câteva ori, bine făcut, cu o lână bogată, albă ca neaua, şi-a ridicat privirea spre autocar. Începuse să dea ameninţător din cap. Şoferul, trecut prin atâtea încercări, s-a coborât să elibereze trecerea. Cum l-a văzut, berbecul s-a îndreptat în fugă spre el. Înainte de întâlnire, la doi, trei metri, domnul Costică a făcut iute un pas mare în lateral şi bietul berbec s-a lovit puternic de mijlocul nostru de transport. S-a depărtat puţin şi l-a mai lovit o dată. A scuturat nemulţumit din cap şi privea nedumerit spre posibilul său adversar. Se studiau reciproc. Un început de spectacol de zile mari. Aparatele de fotografiat imortalizau fiecare scenă.

Deodată, un hâtru, a încercat să dezlege enigma. A spus râzând că, aici, trebuie să fie „Vama oilor” şi prezentarea cărţilor de identitate este obligatorie. Autocarul parcă luase foc. Ne amuzam ca nişte copii, aşteptând curioşi finalul.

Cu câteva bucăţele de pâine, şoferul a reuşit să-l îmbuneze. A acceptat bucuros oferta, făcând-o imediat nevăzută. Alte bunătăţi din autocar i-au fost servite. Ca trezite din somn, oile s-au apropiat în grabă, ospătându-se şi ele din belşug.

O doamnă între două vârste, bună de gură şi iscusită în a plasa glume care de care mai savuroase, propuse să i se scrie berbecului pe coarne „vameşul şef”. A scos repede dintr-o sacoşă două markere pe care le cumpărase de la Bâlea Lac: unul negru şi celălalt roşu, pentru nepoţelul ei, pasionat de desen. Aprobată în unanimitate, cu ropote de aplauze, hotărârea fusese luată.

Şoferul, deja prieten cu „vameşul”, l-a convins, cu alte bunătăţi, să accepte această „funcţie. Într-adevăr scenă unică, în regia proprie a „vameşului-şef”. Totul petrecut prin surprindere, ceea ce părea, poate, de neînţeles, dar momentul trebuia pigmentat cu ceva şi mai vesel.

Ne-am despărţit cu o altă atitudine în priviri de „personalul” de la „Vama oilor”. „Vameşul-şef” îşi tot freca gâtul, dar şi coarnele, de un parapet de protecţie şi privea, din când în când, stăruitor, spre noi, ca şi cum ar fi vrut să ne mulţumească. Oile au început să se deplaseze pe marginea şoselei, una câte una, în şir indian, trecând, nepăsătoare apoi pe sub parapet. Vremea se schimbase deodată. Soarele pusese iar stăpânire peste întreaga zare.

Discuţiile din autocar s-au purtat numai în jurul „vameşului” şi a suratelor sale. Se auzeau formulări ca: „Ale cui or fi?”, „S-au pierdut sau nu au un stăpân?, „Nu le atacă lupii sau urşii?”, „Oare unde dorm noaptea?”.

Ajunşi la pensiunea unde am servit masa, discuţiile nu se încheiaseră. De la chelneri am aflat, amuzându-se şi ei, că povestea cu oile este capul de afiş din zonă. Alţi turişti care au fost în situaţia noastră au răspândit vestea cu acel pâlc de ovine din serpentina 8 de pe Transfăgărăşan. Norocoşi ca şi noi, sau, invers. Unii le duceau, la revenirea acolo, cereale în cutii de plastic, copiii, pufuleţi, dulciuri, dar şi alte bunătăţi, spunea cineva, intrat în vorbă cu noi.

Doar pe vreme de ploaie se retrag pe şosea. În restul timpului pasc liniştite prin apropiere. Nimeni nu le revendică. S-au obişnuit cu oamenii şi profită de bunătatea unora.

Ochiul, în orice împrejurare, e un şir nelimitat de gânduri şi întâmplări. Oricât de mici şi neînsemnate, ţi se adună în cap şi apoi încep încet să fiarbă, uneori şi cu un pic de fantezie.

Să vezi şi să nu crezi. Nu-i aşa?

 EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: