Eroii noştri

Sunt convins că nu există niciun metru pătrat din şesul României să nu fi fost stropit cu sângele apărătorilor, în zbuciumata noastră istorie. De aceea, glia patriei, hrănindu-ne cu bogatele ei daruri, ne „împărtăşeşte”, vrând-nevrând, cu acel sânge al moşilor şi strămoşilor, de aceea vatra pe care s-a născut neamul românesc ne sunt sfinte. Dumnezeu ne-a aşezat la răscruce de vânturi şi de puhoaie imperiale, acoperindu-ne cu darul şi puterea de a rezista în faţa tuturor cavalcadelor războinice şi am semănat ţarina cu eroi.

O spune cu convingere şi cu pietate, alături de mine, şi colonelul Constantin Crăciun în cartea Eroi ai hărţii mele, apărută la Suceava în Anul centenarului Unirii, cu binecuvântarea ÎPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. Volumul conţine trei linii de forţă: este instructiv, are un pronunţat caracter educativ şi aduce dinaintea cititorului mărturii ale celor care au trecut prin botezul focului în cele două războaie mondiale, un manual de istorie vie şi netrucată. E uimitor cum bătrânii intervievaţi, trecuţi de 80 şi 90 de ani, îşi deschid larg sufletul, cu o impresionantă sinceritate, confesându-se dezinvolt şi, adeseori, cu amănunte, semnul unei memorii fără cusur.

Aflăm, aşadar, că în 1916, în campania împotriva armatelor germano-bulgare, românii au fost nevoiţi să se retragă, lăsându-şi în urmă răniţii, pe care bulgarii s-au apucat să-i mutileze, scoţându-le ochii, ori tăindu-le urechile. Căzut prizonier, împreună cu alţi camarazi, şi aflându-se în coloană de marş, unul dintre ei are parte de un spectacol halucinant. Înfometaţi, oamenii se reped la cartofii aruncaţi de bulgăroaice, constatând, nefericiţii, că acelea nu erau decât nişte pietre încinse. Bietul om reuşeşte să fugă din lagăr, ajunge acasă şi se opreşte la biserică, unde i se făcea pomenirea de trei ani.

Nu se poate trece cu vederea nici amintirea vestitului episod al luptei românilor în pielea goală. Nemţii au scontat pe elementul surpriză, hotărâtor adesea în război, ei înşişi fiind surprinşi de reacţia, cu adevărat eroică, a ostaşilor noştri. A urmat eliberarea Ardealului, cu o amintire extrem de plăcută, când oamenii de aici aruncau flori asupra trupei româneşti, iar unii, apropiindu-se de coloană, sărutau cu evlavie tricolorul.

Suntem, în continuare, în momentele triste de după ultimatumul lui Stalin din 1940, retragerea armatei noastre din nordul Bucovinei şi din Basarabia însemnând o dublă umilinţă, aceea de a pleca fără ripostă şi de a fi batjocoriţi, cum îşi aminteşte unul din eroi, de ucraineni, evrei şi găgăuzi, cetăţeni români, totuşi. Ai noştri au fost deposedaţi de alimente, încălţăminte, haine, ceasuri, ba au fost chiar bătuţi şi omorâţi. Atâta ofensă acumulată, după trecerea Prutului, la ordin, s-a transformat, pe ici-pe colo, în răzbunare. Cu prilejul luptelor pentru eliberarea Basarabiei, unul din combatanţi îi face mareşalului Ion Antonescu un portret luminos de om cu suflet mare, patriot şi apropiat de ostaşi, îmbrăţişându-i, ca o recompensă, pentru acte de vitejie. Câţiva rememorează episodul de la Cotul Donului. Fiind încercuiţi şi surprinşi în ţinută de vară, soldaţii au murit pe capete din cauza gerului şi a foamei. Am ajuns să mâncăm, povesteşte cineva, din orzul cailor, iar când au încercat să scape, agăţându-se de obloanele camioanelor naziste, aliaţii au avut grijă… să-i îndepărteze de orice mijloc de transport.

Pe lângă atâtea nenorociri, pe câmpul de luptă au loc şi minuni. Un oştean e îngropat în pământ de explozia unui proiectil, rămânându-i afară doar o mână. Este salvat (după câteva zile!) de un trecător care observă că se mişcă un deget. Într-un alt episod, tot un proiectil cade aproape de tranşee şi nu explodează, cei din apropiere fiind salvaţi de la o moarte sigură. Povestitorul sare din şanţ, îl dezamorsează şi îl face inofensiv.

Reiese din amintirile acestor bătrâni că momentul 23 august 1944 n-a fost benefic nici pentru armată şi nici pentru civili. Sovieticii beau în disperare, mitraliind butoaie-le cu băutură (ba şi oameni nevinovaţi), violează şi iau prizonieri. Ca urmare, o cazarmă din Focşani a fost încercuită, militarii au fost dezarmaţi, înghesuiţi în vagoane de vite şi expediaţi la minele din Donbas. Zice cu amărăciune unul din supravieţuitori:… chiar dacă am trecut de partea ruşilor, noi tot inamic eram pentru ei, în vreme ce altul îşi varsă oful prin două întrebări: Domnule colonel, (…) ce a devenit ţara noastră după 23 august 1944, colonie? Eram negri pe plantaţie? Eram vânaţi ca nişte fiare sălbatice!… Iar calvarul se afla abia la început. Cine nu rezista în marş era împuşcat şi lăsat pradă sălbătăciunilor, în lagăr fiind trataţi ca nişte animale de muncă. Mâncare? Zeamă de urzici cât un stat de om, tocate cu barda, ori fiertură de tărâţe cu câteva boabe de fasole. Li se permite, la un moment dat, să scrie acasă o carte poştală cu acelaşi text obligatoriu: „Sunt prizonier în URSS şi în curând ne vom revedea.” Mulţi vorbesc despre anii războiului ca o trecere prin iad, având în vedere că şi împotriva ruşilor şi împotriva nemţilor, am fost „carne de tun”, amplasaţi acolo unde cruzimea era cea mai mare.

Bătrânii aceştia, trecuţi prin atâtea necazuri şi pe lângă moarte, ajunşi de multe ori la limita supravieţuirii, prezintă evenimentele cu o dezarmantă sinceritate, vorbind limpede, ca nişte adevăraţi înţelepţi: Sunt prea multe pierderi pentru capriciile unor căpetenii ce se cred că stăpânesc lumea! Altcineva: Tare mă tem că cei ce se cred mai presus de „Mama-Natură” vor aduce omenirea în imposibilitate de a se salva de la un dezastru care deja se întrezăreşte! Şi încă: … războiul rămâne cea mai mare ruşine a minţii umane.

De aici, se naşte o legitimă întrebare: cum poate fi calificat războiul conducătorilor cu propriul popor, aşa cum s-a întâmplat în România postbelică? Un supravieţuitor, întors acasă, se trezeşte trecut la chiaburi, i se impun nişte cote uriaşe de produse, fostul apărător al patriei ajungând la o prea amară concluzie: … nici în război n-am suferit atâta batjocură. Un altul are un „dialog” fierbinte cu un securist, în care numai el… înjura. Tatăl său va fi omorât de două maşini. Îl fac plat ca o traistă, îl închid într-un sicriu sigilat şi îi aranjează un diagnostic la vedere: insuficienţă cardiacă.

Are dreptate colonelul C. Crăciun când afirmă că una din realizările însemnate ale României comuniste a fost organizarea securităţii şi a unei reţele ramificate de informatori, cozi de topor care şi-au turnat cu neruşinare colegii sau vecinii, fără ca aceştia să aibă, de cele mai multe ori, vreo vină. Scopul a fost exterminarea elitelor din toate domeniile de activitate, ceea ce autorul numeşte holocaustul roşu, termenul căpătând aici un sens mai larg decât cel iniţial. Colonelul C. Crăciun trebuie felicitat numaidecât. S-a grăbit (şi bine a făcut) să culeagă şi să prezinte fapte reale, cu o încărcătură fascinant patriotică, ceea ce cam lipseşte din manualele de istorie. Autorul aruncă, astfel, o punte, de o gravă responsabilitate, între generaţii. Prezentul călătoreşte spre trecut, iar viitorul aici îşi are rădăcinile, cutezanţa lui fiind hrănită de adevărul istoric, care este unul singur. Căutaţi cartea, vă rog, citiţi-o şi plecaţi-vă fruntea în faţa jertfei înaintaşilor.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: