Mihai Eminescu, la un secol şi trei decenii de nemurire

Acum 130 de ani, la 15 iunie 1889, inima din trupul chinuit al omului Mihai Eminescu a încetat să bată. De fapt, nu i s-au mai simţit bătăile în trup pentru că s-a mutat cu totul în opera sa şi, iată, o menţine vie de atâta vreme şi din operă îşi trimite pulsaţiile în lume, făcând să vibreze şi inimile noastre.

Cred că în mod firesc se poate pune întrebarea: de ce, după atâta timp, versurile şi publicistica sa pot înfiora sufletul şi incita spiritul oamenilor de toate vârstele, când atâtea alte nume, ilustre în timpul lor, şi-au găsit somnul în cărţile prăfuite de pe rafturile unor biblioteci nefrecventate de nimeni? De ce peste atâtea morminte ale unor nume sonore în epoca lor cresc buruienile ori s-au şters literele aurite de pe cavourile de marmură, în timp ce pe mormântul lui Eminescu lăcrimează mereu flori proaspete, iar din scrierile sale iradiază idei şi sentimente ce ne aprind simţirea şi gândirea? De ce Eminescu este atât de viu şi parcă îl simţim cum ne veghează pe noi ca persoane şi ca popor şi ne deschide ochii asupra defectelor pe care trebuie să le înlăturăm, deşi unele spirite, pretins de elită, roase de invidie, l-au catalogat drept un „cadavru” de care trebuie să ne debarasăm? (Persoane cărora poetul le-a răspuns cu mult înainte ca ele să se nască: „Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?”).

Răspunsul la aceste întrebări ni-l dau mari personalităţi ale culturii noastre, începând cu Titu Maiorescu, A. D. Xenopol, B. P. Hasdeu şi continuând cu Garabet Ibrăileanu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi atâţia alţii. Ne răspunde, cu autoritatea dată de cele peste 1300 de cărţi scrise şi tipărite, dintre care 370 în limbile de mare circulaţie, şi de cele peste 25.000 de articole, savantul Nicolae Iorga, care vede în Eminescu: „expresia integrală a sufletului românesc”. Filosoful Constantin Noica îl consideră „omul deplin al culturii româneşti”, iar Rossa del Conte, profesoară la Universitatea din Roma, în cele peste 450 de pagini ale cărţii sugestiv intitulate „Eminescu sau despre Absolut”, vede în poetul român o întruchipare a perfecţiunii.

De ce Eminescu dăinuie şi fiecare generaţie îl simte al ei, ca exprimând-o, ne spune foarte frumos George Călinescu, cel care a consacrat peste 1400 de pagini comentării vieţii şi operei poetului: „Există o condiţie excepţională care îl ridică pe Eminescu deasupra poeţilor de circulaţie mărginită. A cunoscut poporul şi provinciile româneşti, a devenit familiar cu speculaţiile filosofice cele mai înalte, a iubit fără a fi fericit, a dus o existenţă nesigură şi trudnică, a trăit într-un veac ingrat, ce nu răspundea idealului său, a plâns şi a blestemat, apoi s-a îmbolnăvit şi a murit foarte tânăr. Tot ce a avut de spus, a spus până la 33 de ani. Viaţa lui se confundă cu opera, Eminescu n-are altă biografie. Însăşi nebunia pare o operă de protest, şi de aceea oricine îl va citi, pe orice punct al globului, va înţelege că Eminescu a exemplificat o dramă a omului, că el a scris în versuri o zguduitoare biografie… Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat şi de destin, să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei şi de aceea multă vreme Mihai Eminescu va rămâne în poezia noastră nepereche.”

Ideea dăinuirii versurilor eminesciene o întâlnim şi în mărturisirea atât de caldă a celuilalt mare Mihai al literelor româneşti – Mihail Sadoveanu: „Generaţia mea le-a ştiut pe de rost, generaţii de tineri le vor murmura de acum înainte în primăvara vieţii, cât va suna pe lume dulcea limbă românească”. (Pe timpul tinereţii lui Sadoveanu, nu existau tentaţii ca internetul, telefonul mobil, competiţii sportive, megaconcerte pe stadioane, ca în zilele noastre. Şi totuşi…)

Cu Mihai Eminescu se întâmplă un lucru curios. Cu cât trece timpul, în loc să îmbătrânească, să fie cunoscut de tot mai puţini şi să se piardă în uitare, el parcă întinereşte şi devine tot mai cunoscut şi apreciat. În timpul vieţii, a fost citit şi preţuit de puţini cititori, într-o ţară cu locuitori în majoritate analfabeţi. În afara ţării, puţine poezii i-au fost traduse. Pe măsură ce operei sale i s-au consacrat tot mai multe şi valoroase studii şi pe măsură ce a fost tradus în tot mai multe limbi, popularitatea şi prestigiul său au crescut şi tot alţi şi alţi cititori îl descoperă cu încântare. Recent, criticul cubanez Salvador Bueno, analizându-i opera, a ajuns la concluzia că „Eminescu este cel mai mare poet elegiac al lumii”.

Tradusă până acum în 85 de limbi vorbite în peste 250 de ţări, opera lui ajunge să-şi dezvăluie lumina asupra a tot mai multor oameni, la fel ca steaua a cărei lumină ajunge la noi cu mii de ani după ce astrul s-a stins: „Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre.”

TRAIAN REI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: