…Şi era „Ziua Învăţătorului”. Ehe…!

Am început cu cuvântul nostalgicului şi nu întâmplător. E nostalgie ceea ce simt eu şi poate şi alţii care au trudit, ca şi mine, la formarea multor generaţii de copii încredinţaţi nouă spre a fi instruiţi şi educaţi.

Dintre toate meseriile de pe lumea aceasta, cea mai frumoasă, nobilă chiar, este aceea de dascăl (şi nu o spun de dragul vorbelor mari). Ce poate fi mai minunat decât să te afli în faţa unui colectiv de copii cu ochii larg deschişi, plini de curiozitate către cunoaştere? Spune un cântec dedicat nouă: „La noi, sfioşi vin prima oară,/ De-acasă rânduri de copii… Ce satisfacţie mai mare poate avea cineva decât aceea de a şti că prin munca sa, i-a învăţat pe copii să desluşească taina din abecedar, să scrie, să socotească, le-a format primele deprinderi de muncă, a pus o „cărămidă” la temelia solidă a „Zidirii-Om”?

Astăzi s-au produs multe schimbări, au apărut noutăţi în viaţa şcolii şi aceasta trebuie să-şi potrivească paşii după mersul vremurilor. Chiar dacă copiii au la îndemână mijloace moderne, adecvate muncii lor şi le vine mai uşor, tot învăţătorul este cel care, cu răbdare, cu căldură, cu pricepere, modelează caractere, personalităţi; are datoria să o facă, pentru că, „un copac care creşte strâmb, anevoie se poate îndrepta”. Dacă drumul a fost trasat drept, tot aşa va şi continua. Prin urmare, e grea, dar şi foarte frumoasă munca acestor „învăţători, învăţătoare – ostaşi ai ţării anonimi”. Oricine dintre noi îşi aminteşte, mai întâi, de învăţătorul său şi apoi de profesorii pe care i-a avut la şcoală.

Astăzi, termenul de învăţător e înlocuit cu cel de „profesor” care predă la clasele I – IV. Că se numeşte într-un fel sau altul, nu are importanţă coaja cuvântului, „miezul” acestuia e totul. Important este ca „miezul” să fie bun, plin şi nu, Doamne fereşte, sec!

Mă întorc cu gândul în timp, la vremea când cei de vârsta mea erau la catedră. Atunci (ca şi acum, probabil), cadrele didactice eram sărbătorite într-o Zi a Învăţătorului. Aşteptam cu înfrigurare această zi care era cu adevărat sărbătoare pentru slujitorii şcolii. Toate cadrele didactice din oraş ne adunam într-o sală mare. Ni se adresau mulţumiri şi felicitări pentru munca depusă în anul şcolar respectiv. Unii dintre noi primeam diferite distincţii, premii şi erau nominalizaţi toţi cei cu rezultate foarte bune în activitate. Se întâmpla în ziua de 30 iunie, hotar între anul şcolar încheiat şi vacanţa cea mare, binemeritată pentru copii şi pentru cadrele didactice. Acum, Ziua Învăţătorului s-a mutat, din considerente întemeiate, mai către începutul lui Cireşar.

Noi, cei ce privim acum de pe margine educarea tinerelor generaţii, ne păstrăm convingerile noastre şi regretăm de fiecare dată, suferim chiar, atunci când Educaţia se poticneşte.

Cum speranţa moare ultima, să sperăm că ceea ce este de îndreptat se va îndrepta şi Educaţia îşi va ocupa locul pe care îl merită şi că nimeni dintre cei de vârsta mea nu va fi îndreptăţit să spună: „Ehe, pe vremea mea…”. (Învăţătoare ELENA BUSUIOC)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: