O recuperare editorială cu înţelesuri pilduitoare

Editura Timpul de la Iaşi, remarcabilă prin calitatea cărţilor pe care ni le furnizează, ne-a pus recent la îndemână, prin osârdia professională a lui Mircea Platon, un opus de aproape 600 de pagini privind activitatea prioritar publicistică şi (tangenţial) cea literară a lui Alexandru Vlahuţă (1858-1919), scriitor situat de istoriile noastre literare undeva prin rafturile de (mai) jos ale piramidei axiologice a literaturii române şi aproape uitat în ultima vreme. Şi nu e un caz singular, dramaturgul Ion Luca de la Vatra Dornei aflându-se într-o situaţie şi mai gravă – este ignorant, acolo sus, unde se montează astăzi fuşteii la scara de valori a creaţiei literar-artistice de la noi. Aceasta deşi – după Alexandru Piru citire – „Literatura română nu-i chiar atât de vastă încât să ne putem permite luxul de a ignora, pe ici pe colo, câte un scriitor (mai mititel), fără a resimţi paguba.” (Am citat din memorie o aserţiune orală a redutabilului nostru profesor.) Supralicitat în vremea de tristă glorie a realismului socialist, mai ales de către manualele şcolare din care nu puteau lipsi schiţa Socoteala (la gimnaziu) sau poema 1907 (la liceu), Alexandru Vlahuţă a intrat, pe tăcute, în pletora ignoraţilor pe nedrept, aşa încât cartea de faţă – Alexandru Vlahuţă, Primul şi ultimul, îngrijită şi prefaţată de Mircea Platon, Iaşi, Editura Timpul, 2019, (peste) 580 p. – rămâne o faptă cultural-ştiinţifică de real intertes, prezentându-se ca o recuperare necesară, căci indiferent de nivelul valoric şi de ponoasele care le pot fi atribuite, scriitori de anvergura lui Alexandru Vlavhuţă nu trebuie să fie excluşi din panopticumul istoriei noastre literare, dacă vrem ca aceasta să ne ofere o imagine cât mai completă şi mai reală a puterii noastre de creativitate literar-artistică la nivel naţional.

Autorul ediţiei, care semnează şi o impozantă prefaţă (peste 40 de pagini) îşi centrează atenţia pe activitatea publicistică (deloc lipsită de interes şi de importanţă, după părerea noastră) a scriitorului originar din matca Bârladului, editorul centrându-şi obiectivul proiectorului, în principal, pe două repere din bibliografia vlahuţiană: Primul (Un an de luptă, 1893) şi Ultimul (Amurg şi zori, 1925) dintre volumele din publicistica acestui scriitor. Sunt, de asemenea, adunate în acest opus, pe lângă o seamă de Texte programatice (prefeţe, articole-program, crezuri publicistice), o serie de Alte articole neincluse în volume, purtând pecetea autorului în cauză, precum şi texte referitoare la personalitatea acestuia ca scriitor şi jurnalist, câteva dintre acestea datorate unor bucovineni precum Sextil Puşcariu – o exegeză literară (1905) – ; „I. T. Lais” (Lascăr Luţia) – o corespondenţă din Bucovina (1912) –; Leca Morariu – un medalion literar (1920) – ; I. E. Torouţiu – o frumoasă evocare literară (1935).

Toate ar merita comentarii şi explicitări aparte, dar din motive de spaţiu, stăruim, puţin, doar asupra corespondenţei (bineînţeles, clandestină) din Bucovina, semnată de I. T. Lais, dintr-un motiv care musai că trebuie reamintit pentru cât mai multă lume şi anume că suceveanul Lascăr Luţia (o autentică promisiune pentru creaţia literară) este unul dintre eroii bucovineni înrolaţi voluntar în Armata Regală a României pentru Războiul de Reîntregire a Neamului, erou căzut lângă apa Neajlovului, „în luptele pentru apărarea Bucureştiului”, în anul 1916, la vârsta de 21 de ani. Graţie sugestiei istoricului literar Liviu Papuc, editorul Mircea Platon însoţeşte textul lui I. T. Lais (Lascăr Luţia) cu o notă amplă, conţinând textul lui Nicolae Iorga din cartea sa Oameni care au fost, vol. 4, 1939. Îl reproducem şi noi pentru că sună aşa de româneşte şi este, pe deplin, mai mult decât pilduitor:

„Duminică se făcea în Gara de Nord slujba religioasă de îmbarcare a rămăşiţelor lui Lasacăr Luţia, voluntar bucovinean căzut în apărarea Bucureştilor, chiar în ajunul ocupării Capitalei româneşti către care cu atâta dor şi devotement se adresase. Am cunoscut pe Luţia prin scrisul lui. În zilele când atâtea persoane, în Bucovina lui, erau tulburate şi nu-şi dădeau seama nici de ţinta care trebuia urmărită, nici de mijloacele care se impun – şi între dânsele se aflau atâtea cari azi se folosesc de existenţa României Mari, pentru care nici mintea, nici trupul lor nu s-au ostenit măcar – copilul acesta fierbea de nerăbdarea luptei pentru idealul românesc. În lunga epocă de neutralitate, plină de amărăciune şi deziluzii aici chiar, de unde trebuiau să plece ostaşii, el aşternea pe hârtie, în frumoasa-i scrisoare liniştită, veşti despre starea de spirit din ţărişoara lui, şi punându-se în primejdia de viaţă, le strecura pe la Burdujeni ca să ajungă la foaia mea, în care pe atunci se pregăteau sufletele pentru suprema încercare de unde el nu voia să lipsească. Expunerea îngrijită era întrecută, în mulţămirea pe care mi-o produceau scrisorile bucovinene iscălite I. T. Lais, prin stima pe care o aveam pentru tânărul curajos căruia nu-i impunea nici o conside-raţie de oportunitate, ba nici măcar de prudenţă. Apoi, când războiul nostru a început, el n-a mai scris. Nu se ştia unde este. Ai lui de-acasă nu-i dădeau de urmă. Zvonul spunea că e aici pe câmpul de bătaie, unde venise să aducă solia că tânăra Bucovină nu vrea să mai rămâie în strânsa îmbrăţişare a agoniei austriece. Alt zvon îi anunţă dispariţia, poate moartea. Şi sora lui cea mare, profesoara din Cernăuţi – o alta, studentă la Bucureşti, îşi frângea mâinile înaintea micului sicriu înfăşurat în tricolor, ieri – a cercat toate mijloacele ca să descopere locul odihnei lui. L-au găsit târziu. Femeile din Ştefăneşti culeseseră trupul celui căzut, în patrulare, de glonţul german, şi aşezară în mormânt pe acela care n-avea o mamă, o soră să-l plângă în clipa eroicului lui sacrificiu.”

Acum, despre corespondenţa lui Lascăr Luţia, apărută în „Luceafărul” (Budapesta, 1912), la rubrica „Ştiri din Bucovina”. Ea se referă la Darul dlui Vlahuţă (purtând chiar acest titlu), care a constat în, oferta, către Societatea pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina a tablolui Păstoriţa de Nicolae Grigorescu. Luţia apreciază că „D-l Vlahuţă a făcut o faptă cum nu se poate mai frumoasă când ne-a trimis „păstoriţa”: Am regăsit în ea o parte din sufletul nostru, pe care am fost pierdut-o. Pe noi ne înnăbuşe o cultură străină care, deşi e „superioară”, ne-a corupt sufletul. Darul d-lui Vlahuţă e un îndemn mai mult ca să ne reînviem sufletul la lumina culturii şi artei româneşti, care şi dacă n-are alte calităţi, are totuşi una foarte însemnată: e a noastră! Şi prin aceasta d-l Vlahuţă a devenit unul din cei dintâi şi cei mai mari bine-făcători ai Românilor din Bucovina!”

Lascăr Luţia îşi întregeşte ştirile sale din Bucovina cu două scrisori. Prima, adresată lui Sextil Puşcariu, este a lui Vlahţă, echivalând cu o emoţiona(n)tă ofertă de donaţie, din care reţinem: „Dacă Societatea pentru lit. şi cult. rom. îşi are casa ei în care să poată primi şi păstra cu cinste această podoabă a geniului românesc – vino şi-o ia. O dăruiesc fraţilor mei din Bucovina c-o dragoste şi c-o bucurie de care arareori viaţa unui om se învredniceşte. – S-o stăpâniţi sănătoşi! Sufletele noastre se vor întâlni adesea, în tăcerea de taină mare, pe frumuseţea asta de plai, în mijlocul căruia păstoriţa ce toarce, îndoit simbol al aşezării noastre, pare o zână a pământului românesc.” Din cea de a doua scrisoare, semnată de Sextil Puşcariu, în numele Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, reţinem aceleaşi gânduri şi simţăminte de frăţietate pe care această pictură a lui Nicolae Grigorescu o va întreţine şi o va amplifica necontenit, pentru că se „câştigă prin ea un izvor de însufleţire şi mândrie naţională.”

 Nu (mai) ştiu prin ce împrejurări renumita pictură a lui Nicoilae Grigorescu „Păstoriţa” a ajuns în posesia familiei Leca şi Octavia Lupu Morariu care a integrat-o în donaţia făcută Muzeului Bucovinei din Suceava. Pe vremea când această donaţie – ca şi cea a lui Petru Comarnescu, idem celelalte, purtau titlul generic „Fondul memorial-documentar…”, având un regim (mai restrâns) de vizitare (dar fiind organizate şi ca expoziţii), însă destinaţia prioritară rămânând cerceta-rea de profil – , tabloul acesta celebru din creaţia grigoresciană (cu atâtea conotaţii legate de aceea artistică, fundeamentală) putea fi admirat, alături de altele, în expoziţia denumită Fondul Memorial-Documentar „Leca şi Octavia Lupu Morariu”. Acum, după atâtea ajustări postrevoluţionare…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: