Lectură calmă, odihnitoare

 Apărută la Editura Accent Print, Suceava, 2019, cu o imagine pe copertă ce sugerează discret titlul, „Melopeea himerei. 100 de poezii, cartea poetului Mircea Aanei cheamă la lectură calmă, odihnitoare.

Ştiu. Poezia nu se povesteşte, ci se citeşte cu luare aminte şi pacea sufletului, ca o rugăciune de seară. Şi totuşi încerc să vă invit la o lectură liniştitoare, într-o lume agitată în care trăim.

După mărturisirea autorului, cartea este o selecţie a mai multor poezii publicate în volume anterioare („Liturghia pădurii”, „Amurgul iluziei”, „Tărâmul iluziei”), dar care au ca notă comună nostalgia. Lirismul adânc vădit în primele poezii cu trăiri adolescentine, pure, cu oscilări între neliniştiţi şi speranţe: De-aş poposi cu tine-n frig de stele/ M-ai înveli cu cântece pe piept/ Făcând albastre visurile mele/ În care de o viaţă te aştept (De o viaţă, p.9) devine mai accentuat expresiv în sugerarea regretului şi a neîmplinirii: Aş străbate tăcerea /Munţilor dintre noi, /Vrând să ferec căderea/ Şi-mpărţirea la doi („Înstrăinare”, p.11).

Alternând între tristeţe şi nădejde, poetul pictează prin cuvinte chipul fiinţei dragi ce dă sens existenţei: Oricine-ai fi, tu semeni nostalgie /Şi frumuseţe, şi un dor imens… /Eşti limpede izvor de reverie /Prin care viaţa mea capătă sens („Izvor de reverie”, p.16).

Apropierea toamnei sufleteşti îl face pe poet mai înţelept, iar versurile capătă accent de testament cerând nu evocarea cu ură, ci cu ceea ce a fost vibrant şi luminos: De te-am lăsat în urmă-mi sângerând /Cu ură să nu mă evoci nicicând, /Ci să-ţi aduci aminte-n chip duios /Doar ce a fost vibrant şi luminos („Testament sentimental”, p.22).

Poetul crede în puterea iubirii de a atenua toate amarurile vieţii sugerate prin manifestări ale naturii: De m-ai chema, n-ar mai cădea zăpadă /Ca un blestem pe pomii înfloriţi („De-ai fi”, p.26). Senectutea nu stinge duhul verii ce vieţuieşte în eroii atinşi de aripa toamnei, ci îndeamnă la bucuria cu măsură: Duhul verii noastre încă vieţuieşte /Prin livada-n care erau tainici meri… Şi cheamă ca iarna sufletului să nu dăinuiască, ci să nădăjduiască în primăvară: Dar e iarnă-n suflet şi afară, /Iarnă grea şi fără de sfârşit… ce nu poate strivi o dimineaţă a luminii („Iarnă nesfârşită”, p.51).

Poetul se adresează cititorilor săi de suflet să-i primească cu blândeţe gândurile zidite-n vers: Când voi veni, dacă va fi să fie /De lume obosit şi-nstrăinat, /Spălaţi-mi chipul de zădărnicie, /De voi veni, de voi fi fost plecat… („Cândva”, p.65) pregătind, parcă, versuri cu valoare de aforism: De-ar avea unii arbori vorbire, / Învăţându-ne graiul lor sfânt, /Poate-ar fi mai puţină învrăjbire / Şi mai mult cer albastru în cuvânt („Ipoteză”, p.79).

Convins că omul ar trebui să ia aminte la înţelepciunea naturii, poetul aduce cuvinte de laudă frumuseţii pădurii, creaţie aleasă a Bunului Dumnezeu. Îndeamnă omul să intre cu evlavie pe potecile ei, glasul să nu-i fie strident, pasul uşor să atingă pietrele evangheliei străbune, iar sufletul să-i fie luminat de mestecenii ce ard („Liturghia pădurii”, p.87).

Nu putea lipsi din această selecţie nici îndemnul spre cinstirea părinţilor: Vino, mamă-napoi pe pământ /Şi adu-l şi pe tata cu tine: /La casa din deal e pustiu, bate vânt, /Iar noi stăm prin locuri străine („Chemare tragică”, p.107).

Crescut în umbra sfintei Putna, poetul Mircea Aanei a simţit perenitatea comorilor Ortodoxiei ce cheamă pe oameni la întoarcerea spre Dumnezeu şi spre sinele lor: Zăpezile Putnei, albastre ninsori /Lucind pe cununi princiare /Secundei în care ţi-e teamă să mori /De-atâta divină împăcare („Seninătate”, p.96).

Triste pagini, duioase pagini, scrise cu mare sensibilitate, poeziile lui Mircea Aanei opresc pentru câteva clipe cititorul din iureşul zbuciumat al zilelor noastre. Bucuria se împleteşte cu tristeţea, nădejdea cu speranţa, gândul bun cu cel amar, întoarcerea în trecut cu privirea spre viitor. Nu în forma pretenţioasă a poeziei de azi, pe care mulţi cititori n-o înţeleg spre a se bucura, ci în straiul poeziei cu care generaţia noastră a crescut, fără a căuta numaidecât o încadrare în anumite curente literare sau în grupări de poeţi, ce se citeşte în această carte este Poezie adevărată. Toate aceste trăiri alcătuiesc un mănunchi numit „Melopeea Himerei” pentru care-i mulţumesc poetului Mircea Aanei de a-mi fi oferit prilejul de a călători, cu timp şi fără timp, într-o lume albastră a cuvintelor.

Monahia ELENA SIMIONOVICI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: