Doina Cernica: „Eu vin din epoca hârtiei…”*

 Mihaela Grădinariu: Toată viaţa Dumneavoastră a fost o sumă de călătorii. Călătorii printre cărţi, printre evenimente, printre istorii, printre bucurii şi tristeţi, printre oameni. Cum se pregăteşte călătoarea Doina Cernica pentru drum?

Doina Cernica:Vieţile noastre, ale tuturor, sunt o sumă de călătorii. Pentru care nu suntem pregătiţi sau, în cel mai bun caz, suntem insuficient pregătiţi. Învăţăm, după puteri şi în funcţie de dorinţa, de elanul nostru, din mers. Uitaţi-vă, eu m-am născut într-o familie de cititori, înconjurată de cărţi, dar de când mă ştiu tot învăţ să citesc, deşi am absolvit o facultate – Literele Universităţii Bucureşti – în care, vreme de cinci ani, în primul rând asta am învăţat să fac: să citesc. Şi cu mari profesori ca Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Piru, Matei Călinescu, Nicolae Balotă, Sorin Alexandrescu! Însă lectura este un proces complex, mai mult decât cel în care este implicat pe scenă actorul, citind trăim într-o triplă ipostază, a autorului, a personajului şi a publicului său, cere cunoaşterea tuturor, acomodarea cu spiritualitatea lor, este unul din cele mai vii şi mai marcante procese din viaţa noastră! Ne îmbogăţeşte, ne conştientizează posibilităţile, aspiraţiile, ne ascute nevoia investigării necunoscutelor sale, ne rafinează sentimentele. Citind-o, cartea ne priveşte şi ne vede, ne predă lecţia fără sfârşit a privirii care se străduieşte să vadă.

Mihaela Grădinariu: Care sunt rădăcinile Doinei Cernica? Ce importanţă au aceste rădăcini în înflorirea personalităţii DomnieiVoastre?

Eu vin din Epoca Hârtiei, nu numai în sensul că prefer cartea tipărită, cartea pe hârtie, cartea ameninţată ca şi viaţa de foc, de apă, de cutremur, de marile cataclisme (nu de duşmani perfizi, specializaţi, viruşi, hackeri), ci fiindcă şi raportările mele aparţin acesteia. De aceea cunoaşterea rădăcinilor depinde de hârtie, or, eu nu am coborât mai adânc de sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX, cu vechea „Carte de cetire pentru scolele primare”, din 1889, a bunicului patern, Dumitru Brânzei, şi cu fotografia făcută la Lemberg în 1918, încă în uniforma de angajat feroviar al Imperiului, a bunicului matern, Ion Baltag. Această fotografie, împreună cu aceea a mamei, Veronica Baltag, a fost reprodusă în albumul editat de Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina – Filiala Bacău, atunci cu admirabilul Emilian Drehuţă preşedinte, „Rădăcini. Fotografii din Bucovina”. Legat de rădăcini, în anii 1980, am fost impresionată de „Rădăcini” de Alex Haley, romanul căutării rădăcinilor eroului său de-a lungul câtorva secole. Atunci m-am închipuit într-o cercetare asemănătoare, care însă n-a mai fost să fie. Dar iată, zilele trecute am primit un mesaj din Cambridge, de la Laura, soţia lui Arghir Dany Zărnescu, fiul surorii mele mijlocii, artista plastică Dany-Madlen Zărnescu, în care mă ruga să-i scriu ce ştiu despre înaintaşii noştri, ca să-i poată povesti într-o zi fiicei lor, Xenia Madlen, care nu a împlinit încă un an. M-a tulburat această preocupare a celor doi tineri părinţi pentru cunoaşterea rădăcinilor ca o moştenire esenţială, cu atât mai mult cu cât amândoi sunt matematicieni. Vedeţi, nu e totul pierdut, ceea ce nu am putut noi să facem poate fi asumat într-o zi de urmaşi. Legat de importanţa rădăcinilor în viaţa mea, nu am detaşarea necesară unei astfel de priviri. Dar cred că este asemenea sângelui care ne curge prin vine: vitală!

Mihaela Grădinariu: Doina Cernica e specialistă în a sfărâma graniţe. Doar dacă ne gândim la sârma ghimpată ce încă răneşte Bucovina, fruntariu blestemat de oamenii de o parte şi alta. Ce înseamnă Cernăuţii şi prietenii de acolo? Şi care este însemnătatea Mănăstirii Putna pentru românii urgisiţi de dincolo?

Doina Cernica: Poate că, într-adevăr, coincidenţele nu sunt întâmplătoare. Eu am venit pe lume şi am învăţat să citesc şi să scriu în aşezarea bucovineană Vama şi m-am format în Câmpulung Moldovenesc, unde am avut parte de întâlnirile esenţiale ale vieţii mele: moartea tatălui, căsătoria, naşterea primului copil, şcoala, debutul în presă, scrierea primei cărţi de poveşti. Or, la Vama, aşa cum îi spune şi numele, pe vremea lui Alexandru cel Bun se vămuiau mărfurile din Moldova spre Transilvania şi Ungaria şi înapoi, vamă mutată apoi de Ştefan cel Mare la Câmpulung. Aşadar, amândouă localităţile au fost asociate ideii, mai mult, sentimentului, întotdeauna, cred, mai durabil, de graniţă. De hotar. Un sentiment cu care mai devreme sau mai târziu te confrunţi, provoacă întrebări, căutare de răspunsuri. Cernăuţi a existat întâi în amintirile din familia maternă, apoi, la Liceul „Dragoş Vodă” din Câmpulung Moldovenesc, în cele ale unor profesori, absolvenţi ai Universităţii din Cernăuţi. Graţie lor, capitala istorică a Bucovinei era ceva foarte apropiat, precum chipul unui străbun pe care nu l-ai cunoscut aievea, dar despre care ştii, ai impresia, aproape totul, pe care explicaţiile ezitante ale părinţilor despre un document obligatoriu ca să ajungi acolo, pe care noi nu-l aveam, când ceream să mergem să-l vizităm, focaliza lumina unei mirări, a unei nelinişti. În cele din urmă, au venit şi explicaţiile împreună cu interdicţia rostirii cuvântului „Bucovina”, a sintagmei „pământ înstrăinat”, cel puţin în anumite anturaje, în anumite împrejurări. La Cernăuţi am ajuns târziu, la 33 de ani, într-unul din schimburile redacţionale care se practicau între redacţiile publicaţiilor „Zori noi” Suceava şi „Radianska Bukovina” şi la care se apela pe post de traducători la ziariştii de la „Zorile Bucovinei”. Aşa am cunoscut-o pe Maria Toacă, prietenă bună acum, cu care am realizat două volume de publicistică, unificatoare, şi prin autoare, şi prin cuprinderea Bucovinei ca un întreg, şi după aceea pe cel care avea să-i devină soţ, ziaristul Tudor Andrieş, pe scriitorii români cernăuţeni, mai toţi redactori, traducători la ziarul de limba română. Cât despre Putna… A existat împreună cu Ştefan cel Mare, ca şi Suceava, încă din prima copilărie, a mea şi a copiilor mei. Tot de atunci, de la vârsta scris-cititului, închipuirea şi realitatea s-au îngemănat, tot mai puternice cu fiecare călătorie la Putna, o călătorie de suflet, de simţire românească. Apoi, vedeţi, după elanul reîntregitor al anilor 90, instituţiile sucevene au parcurs, au acceptat o răcire a suflului de frăţietate generat de speranţa reunirii într-o uniune europeană generoasă cu urmaşii victimelor, cu martirii nedreptăţilor istoriei. Singură Sfânta Mănăstire Putna a rămas de neclintit! O fortăreaţă inexpugnabilă, activ, creator prezentă în toate lucrările menite să-i ţină pe români împreună, fie că este vorba de slujbe de pomenire ale înaintaşilor, de comemorări de evenimente în care a curs sângele neamului nostru, fie de saloane de carte, fie de susţinerea unei publicaţii precum „Glasul Bucovinei”, fie de preocuparea permanentă pentru educarea tinerilor în spiritul acestei unităţi de limbă, culturale şi, fireşte, de credinţă.

Mihaela Grădinariu: E o tulburătoare apropiere între textele scrise ale Doinei Cernica şi picturile lui Dany-Madlen Zărnescu. Cele două se între-taie, se întreţes într-un uluitor întreg, îşi trag sevele fiinţiale din aceleaşi rădăcini. Detaliaţi, vă rog, această apropiere.

Doina Cernica: Cred că nu mă simt în stare, cred că încă nu sunt în stare să privesc această apropiere pentru răspunsul pe care îl aşteptaţi. Noi am fost trei surori, şcolăriţe încă la moartea tatei, tânăr, 43 de ani!, la nici doi ani diferenţă cea mare de mijlocie, mijlocia de mezină, lipite de mama vitează ca de trunchiul unui arbore dătător de putere şi toate patru pline de forţa încrederii în carte. A cărţii mai puternice decât moartea şi decât vitregiile sorţii! Astfel că, la un moment dat, mama a trebuit să facă faţă, cu un salariu modest, de funcţionară, nu numai mândriei, ci şi grijilor decurgând din faptul de a avea cele trei fete studente deodată. E drept, bursiere. Dar mama făcuse războiul, ca şi tata, de altminteri, trăise într-o familie cu zece copii, duşi la liman de bunica şi ea de tânără văduvă, nu era uşor de înfrânt. Dumnezeu a fost bun cu ea, şi cu noi!, a apucat să-şi vadă nepoţii şi cele dintâi strănepoate. Dacă surorile mai mici au studenţit în Iaşi, Dany şi cu mine am fost împreună câţiva ani în Bărăgan. Apoi, Muguraş (universitara, traductologul Muguraş Constantinescu) şi cu mine ne-am stabilit în Suceava, iar Dany la Bacău. La cei care se iubesc, depărtarea apropie, am fost mereu la curent cu preocupările, căutările artistei plastice, i-am fost alături la vernisaje, am publicat împreună o carte de poveşti începută în studenţie, un basm dedicat memoriei mamei (şi transpus în franceză de Muguraş), „Floare albastră, Veronica”, iar după necruţătoarea sa plecare, am realizat un volum cu scrieri inspirate de Sfânta Mănăstire Voroneţ însoţite tot de reproduceri după lucrările sale, „Grădinile mănăstirii”, Dany fiind ataşată de acest locaş şi având un respect aparte pentru veşmântul monahal. De altfel, cred că apreciatele sale creaţii în negrul lor străluminos îşi au începutul într-o tabără pentru pictori de la Mănăstirea Nicula. Dacă totuşi este să văd o legătură între pictura sa şi scrisul meu, o legătură ca atunci când ne apucam de mână ca să ne aruncăm în apa Moldovei sau să o trecem pe podul suspendat dinspre Prisaca Dornei, aş afla-o în fragila hârtie, fruct rezistent, dăinuitor al pădurii în respiraţia căreia am crescut. Superbele ei „Cruci”, „Dialoguri”, negru pe negru ocrotind şi potenţând lumina, sunt lucrări realizate mai ales pe hârtie. Dany credea în durabilitatea ei. Ca şi mine, de altfel.

Mihaela Grădinariu: Poveşti, numai poveşti peste tot. Chiar şi în articolele jurnalistice există un sâmbure de poveste. De unde această aplecare asupra poveştilor, de unde acest talent de povestitor ?

Doina Cernica: De la mama şi de la vechile cărţi de poveşti între care am crescut. Cărora am început să le imaginez completări, să le dezvolt încheierile şi să le adaug altele, născocite de mine de la un capăt la altul, prima fiind aşternută pe foaia unui caiet dictando la aproape şapte ani, cu literele mai mult desenate, decât scrise. Suntem înconjuraţi de poveşti, sub ochii noştri răţuşca cea urâtă devine lebădă, broasca prinţ (şi prinţul, broască, nu?), totul este să le auzim, să le vedem. Şi să le primim, să le dăruim mai departe cu bucurie! Dacă îmi îngăduiţi, am să menţionez două astfel de bucurii, care şi acum îmi încălzesc sufletul: cartea de poveşti „Fetiţa şi Broasca Ţestoasă” în ediţie bilingvă, română şi ucraineană, cu versiunea ucraineană realizată de Tudor Andrieş oferită cu sprijinul Consiliului Judeţean Suceava copiilor din Regiunea Cernăuţi, şi „Fetiţa şi Vulpea Argintie”, ediţie română-portugheză (basm transpus în portugheză de Anca Milu-Vaidesegan), trimisă dar de-un Crăciun, cu sprijinul Parohiilor Ortodoxe din Lisabona şi „Sf. Vineri” Suceava, copiilor românilor la muncă sau stabiliţi în Portugalia şi colegilor lor de clasă portughezi.

Mihaela Grădinariu: Cel mai recent volum, Priveşte şi încearcă să vezi, poartă lectorii prin lumi fermecate, la pas sau în galop. Care este călătoria care v-a rămas cel mai puternic în suflet?

Doina Cernica: Sunt mai multe, dar am să menţionez doar două, care sunt şi cele mai recente: călătoria în China, însoţind-o pe fiica mea, Niadi, la Congresul Mondial de Filosofie de la Beijing, în care uneori credeam că nu voi mai ieşi din adâncul basmului la suprafaţa realităţii. Cealaltă, cu Seniorii Bucovineni, în Ţara Sfântă, din care m-am reîntors cu simţământul înălţător al privilegiului de a fi fost acolo şi cu sfâşietoarea dorinţă de a o mai străbate o dată, ca să desăvârşesc privirea cu vederea locurilor în care am ajuns.

Mihaela Grădinariu: Şi un gând pentru cititorii revistei „Cronica Veche”…

Doina Cernica: Omagiul din inimă al unei cititoare pentru poetul Nicolae Turtureanu, pentru întreaga echipă, şi pentru revistă. Care îmi evocă un trunchi retezat, întins sub arşiţă, ploi şi ninsori la marginea pădurii şi care într-o zi, în loc să fie înghiţit de ţărână, începe să lăstărească bogat, să crească la rându-i ramuri şi coroane, prin frunzişul cărora, mai înalt decât trunchiul vechi odată, răzbate glasul argintiu al păsărilor pădurii. Nu suntem în lamura realităţii – povestea?

MIHAELA GRĂDINARIU

* După „Cronica veche, o revistă nouă” nr. 2 (97)/2019

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: