Fluierul de sub grinda lunii

Bătrâneţea şi zestrea folclorică, amândouă grele în Ilie Cazacu s-au sprijinit, precum pe patru puncte cardinale, pe cei patru nepoţi ai săi. Nepoţii i-au simţit deopotrivă dragostea şi asprimea – dragostea pentru că se oglindea în ei bucuros de urmaşi, iar asprimea în lecţiile pe care le-au primit alături de mulţi alţi învăţăcei la fluier, căci moşul era exigent, nu-i lăsa pe voinici până nu cântau cum el ştia. Pe unii care erau codaşi ori nu aveau destulă deprindere îi chiar sfătuia să se ducă de unde au venit. Dintre nepoţi, unul avea să-i moştenească toată averea: Liviu Ţaran (n. 19 martie 1961 la Fundu Moldovei). Mama sa era fiica rapsodului Ilie, Rodica Ţâmpău, din care în împerechere cu Leonard a mai născut încă trei flăcăi: Andronic, Ilie şi Mircea. Copiii au crescut în casa bunicului năzdrăvan, printre putini cu brânză şi zer, printre unelte de meşteşug ţărănesc, în aer de munte şi lacrimi de cristal picurate din fluier măiestrit. Liviu descoperise de la 7-8 ani rostul celor 6 găuri pe tubul cântător, solar, cu chip de lumânare. Atunci avea doar auz de auzit nu şi ochi de văzut, adică băieţandrul nici nu-şi da seama că arta bătrânului are dovadă nu numai în sunetele siderale ci şi în instrumentul îndelung muncit, în găurile tocite de degetele sprinţare, aşa cum a remarcat uimit muzicologul Tiberiu Alexandru. Liviu cânta alături de fraţii săi, Andronic şi Mircea, grupul fiind evidenţiat în cadrul Festivalului „Cântarea României”. Înfiinţarea ansamblului de dansatori „Arcanul” (1970) a deschis o perspectivă nouă satului cu rapsozi. Fluieraşii şi dansatorii conduşi de Dorin Cocârţă, după 1990 au cucerit numeroase scene din străinătate: Slovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Olanda, Belgia, Germania, Ucraina, Polonia, Irak, Basarabia.

Liviu Ţaran este, cred, azi, întâiul nostru virtuoz al fluierului, egal cu celebrul său unchi Ilie Cazacu, umăr în umăr cu Silvestru Lungoci şi vrednic de a sta faţă în faţă cu Gheorghe Zamfir. L-am ascultat cândva cântând de seara până după miezul nopţii la Ciocăneşti. Ştie de toate – deprinse din auz, învăţate din copilărie doar prin această „metodă”. Transmite fidel ce a deprins, dar e şi creator – e năucitoare o Horă alcătuită din… 7 părţi. Îţi stă inima când doineşte, când zice balade, bocete. Un recital Liviu Ţaran e mai mult decât un întreg muzeu etnografic. În cântecele lui se văd împletindu-se cărări de munte şi de ţară, cresc şi scad păduri, se întretaie generaţii horitoare, se războiesc şi se împacă viaţa cu moartea. Nu am auzit pe nimeni cântând aşa! Şi Liviu, precum am subliniat şi în alte locuri, e un om care nu-şi cunoaşte anvergura, care nu ştie că e atât de nefiresc şi nelumesc talentul său.

E un om cumsecade, neîntinat de mândrie, cântă, surâde, respiră cât cucul în silabisirile lui şi cântă iar. Ce altă statuie cinstitoare i-ar trebui lui Ilie Cazacu la intrarea în sat, lângă biserică ori în cimitirul din Fundu Moldovei? Masiv, în strai românesc, învelit într-o bundiţă boierească pentru care a trebuit o droaie de dihori, cu chimir bine strâns de catarame şi cuşmă prăvălită-n ţugui, cu un inel suveran ce se întrece în sclipiri cu fluierul mântuitor pe care îl ţine în dreptul inimii ca însemn inestimabil şi invincibil. Liviu Ţaran chiar e un monument. Doamna dr. muzicolog Constanţa Cristescu, parcimonioasă, întotdeauna rezervată când trebuie să-şi pună semnătura garant pentru un nume, în privinţa lui Liviu Ţaran nu a avut nicio ezitare. „Pecetea” ei fiind grea, artistului i s-a imprimat un CD, însoţit de imagini şi comentarii este o izbândă a Centrului Cultural „Bucovina” şi, desigur, una dintre „piesele” de excepţie din fructuoasa operă ştiinţifică şi artistică a doamnei Cristescu. E de adăugat aici şi că rapsodul bucovinean face voluntariat cu ucenicii săi, procurându-le inclusiv instrumente şi că, aşa cum se întâmplă din păcate în lumea artei, nici el nu-i scutit de dezamăgiri. Întâia dintre ele este percepţia superficială, nici măcar fulgurantă, a tradiţiei, tratarea cu indiferenţă a culturii arhaice/populare considerată anacronică. Rapsodului îi este îndreptăţită mâhnirea: un neam se înstrăinează şi ţara piere când i se ia istoria, adică amintirile, şi când i se rătăceşte limba, altfel zis, cântecele. Când le pierde pe amândouă nu se mai poate apăra, nu mai are identitate.

Cât pe munţi au fost trâmbiţaşi, fluiere şi focuri, hoardele nu ne-au furat pădurile, inclusiv cele de rezonanţă. Cât au fost fraţii împreună la şezători, hore, nunţi şi priveghiuri, în bunacuviinţa straielor lor albe, cinstea, hărnicia, credinţa şi omenia au crescut una din alta. Cât oamenii şi-au preţuit truda şi-au preţuit şi pâinea, şi ospitalitatea a fost o stea pe fruntea acestui popor. Acum toate acestea sunt vechituri, jucării înnoptate în podul bunicilor. Chiar şi muzeele noastre etnografice pentru mulţi din junii noştri nu sunt trecut tezaurizat, apărat de timpul necruţător, ci mai degrabă mostre de primitivism, amintitoare de strămoşi analfabeţi şi lume sălbăticită. „Relicvele” sunt privite ca resturile unei ambarcaţiuni anistorice, precum lemnăria arcei lui Noe care, dacă nu a făcut altceva, a umplut planeta de toate dobitoacele.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: