Alte slove izvodite de peniţa lui Nicolae Labiş (II)


Acum câţiva ani, scriitorii la pomenirea lui Nicolae Labiş, cu o slujbă oficiată de preotul şi poetul Constantin Hrehor

Dar să revenim la cartea de mărturii editată de profesorul doctor Nicolae Scurtu. În sumarul ei sunt incluse şi câteva Amintiri răzleţe ale lui Ion Sîrbu, bineînţeles că despre Nicolae Labiş, din care merită să reţinem măcar atât: „L-am cunoscut pe Labiş în anul 1952. Nu făcea deloc impresia unui copil năzdrăvan, cum le place unora să-l prezinte, văzându-se – straşnică iluzie! – în ipostaza unor călăuze binevoitoare care-l băteau prieteneşte pe umăr. Nu, avea un aer de gravitate care-l prindea, întins ca o pânză peste adâncimile unei extraordinare agitaţii lăuntrice, ieşite la iveală în vorba precipitată şi în neastâmpărul de argint viu. Ceea ce impresiona mai cu seamă era ţinuta de infinită modestie şi delicateţe, ţinând de rafinamentul unei rase bătrâne, pe care o aflăm descrisă în Sadoveanu.”

 De asemenea, este inclusă tot în două versiuni (ca şi celelalte texte): tipărită plus facsimilul manuscrisului olograf, şi poezia De ziua mamei păstrată de Ion Sîrbu într-o copie, operată de autorul ei, la cerere, din „Caietul roşu”, care, după un popas pe la George Mărgărit, a ajuns, pe filiera Ghizic (un ziarist prieten cu Labiş), nu se mai ştie unde şi, cum notează Ion Sîrbu, „i s-a pierdut urma” definitiv, posteritatea fiind astfel privată de încă o parte a operei labişiene, caietul conţinând poezii nedestinate, cel puţin pentru moment, de autor, publicităţii. Din această carte postumă a lui Ion Sîrbu, reproducem şi noi, aici, acest poem, ca şi inedit (cum ar zice Şerban Cioculescu), străbătut de nu ştiu ce acorduri eseninene, în baza prezumţiei că poate interesa pe mai multă lume.

DE ZIUA MAMEI

Azi e ziua ta, măicuţă, maica mea iubită,

Şi-am uitat, precum uitasem ieri că-i ziua mea.

Pentru ieri tu azi trimis-ai, cald, în dar, o pită

Şi-un clondir de tămâioasă, mie să le dea.

Ce să-ţi dau eu ţie, mâine, pentru astăzi, mamă

M-aş da eu, supus şi harnic dar, dar nu mai pot:

M-am răpit de mult de tine, mamă, şi mă cheamă

Împuţitul glod al lumii printre care-nnot.

M-ai rugat atât de-adese ca să fiu cuminte,

Să nu dau la crâşme banii, vlaga la muieri.

Inima mi-ai otrăvit-o singură – ţii minte –

Când mi-ai pus mata pe leagăn albe flori de meri,

Când m-ai învăţat să mângâi mâţele pe şale

Şi-nvăţat cum să pup ploaia când aud tunând…

Pentru ce-a vrăjit în pieptu-mi inima matale

Cu venin ce azi mă mână ca nebun să cânt?

Prea mi-ai descântat tichia, calapăr şi mintă, –

Mi-a crescut prea largă fruntea, ochii mult prea lungi.

De acum nădejdea, mamă, mamă, nu te mintă!

Să mă vezi flăcău de treabă n-ai să mai ajungi.

Voi păşi de-acum prin lume cum păşeşte-o barză –

Fruntea veşnic sus şi pliscul veşnic în nămol.

Arză sufletul în mine, lacrima îmi arză,

C-am rămas păgân la suflet şi de lacrimi gol.

Dar m-ai învăţat făptura mândru să mi-o primblu

Şi-am păstrat ca pe-o comoară îngâmfarea mea –

Ştiu să îmblu ca un rege – eu, golan, să îmblu

Şi, tăcând, să râd de-oricine în făptura mea!

Stau şi-ascult în seri când luna sparge-n coarne geamul:

Mersul sângelui prin vine, cu fior l-ascult…

Parcă-i sângele tău, mamă, care-a curs prin neamul

Nostru, răposat în domnul, de atât de mult…

Pieptul meu ureche-mi cată – inima să-mi spuie

Cât mai şade-n cuşca strâmtă-a pieptului aşa…

Ea se zbate, geme-n vine, în artere vuie,

Şi eu simt că-ntr-însa plânge deznădejdea ta!

 

Dac-aş fi acasă, mamă, în pătuc, pe scoarţe,

Mi-ai da ceai cu linguriţa, stors din buruieni,

Teafăr aş căta spre geamuri, eu, bolnav netrebnic,

Cum răsare dimineaţa soarele-n poieni.

Şi-aş pofti, ca altădată, să-mi arăţi izvorul

Unde gâlgâie, ascunsă, apa vie-n lut…

Mi-aş spăla făptura, capul, mi-aş spăla piciorul

De parfumurile mele care-a moarte put.

Dintr-o ramură de sânger arc vânjos mi-aş face –

Să vânez, ca altă dată, mierle şi scatii,

Să înşir pe beţe broaşte, să mă uit cum zace

Râma roză sub băloase pietre argintii.

Însă tâmpla nu mai poate să pogoare-n iarbă –

Hoitul s-a lăţit nu-ncape-n scurtul pantalon.

Şi-s atât de tânăr, mamă, fără pic de barbă

Şi-atât pe obraz mă bate viaţa monoton!…

De aceea înrăirea a muşcat din mine!

Tu, ce blând mi-ai dat povaţă ca de ea să scap!

N-am scăpat! Eu port cuţitul ascuţit cu mine

Şi îmi vine lumii toate ca să-i dau la cap!

O urăsc atât de tare – glodul ei de scârnă

L-aş sorbi, în boft să-mi şadă de-aş putea şi-apoi

Mi-aş izbi cu sete boftul de oricare bârnă –

Să ne cânţi mata prohodul mamă, l-amândoi.

Dar, târziu, adânc mi-i milă şi-mi afund obrazul

În această scârnă dragă cu iubit parfum

Să mă-mbăt de-amărăciune şi-mi ucid necazul

Fluşturatic, ca tehuiul, rătăcind pe drum.

Când ai şti ce bine-i, mamă, când în braţe zarea

O săruţi şi-i cauţi pieptul să i-l strângi în dinţi

Şi-o frâmânţi şi-o rogi să-ţi cânte ca privighetoarea

Şi o gâtui… sigur, mamă, nu-s sărit din minţi,

Dar în minte port otrava, nu aş mai purta-o,

Şi iubesc otrava asta cu oţet în gust…

………………………………………………………….………..

Deci, de-aş vrea, ce pot să-ţi dărui pentru astăzi, mamă?

M-aş da eu, supus şi harnic dar, dar nu mai pot:

M-am răpit de mult de tine mamă, şi mă cheamă

Împuţitul glod al lumii printre care-nnot.

Iară sufletul şi mintea nu le dau nici ţie –

Ele-mi rătăcesc departe, într-un loc poprit.

Şi nu ştiu nici eu, mămucă, nimenea nu ştie

Unde-mi umblă ei, uşărnici, pas neobosit –

Şi de-aş şti, tot nu ţi-aş spune! Din a ta pricină

Am rămas fără de dânşii, om cum alţii nu-s!…

Dar îmi iartă, bătrânico, vorba mea venină

Că am spus-o, la mânie, nevoind de spus.

Iar de ziua ta, mămucă, ia ce poţi din mine!

Ce ştii tu: un gând, o rază: am o mie, stol!…

Nu mămucă, nu mă crede: am gândit la tine,

Şi scriindu-ţi gânduri goale am rămas mai gol.

Am să sorb din vin, ca omul, am să muşc din pită;

Cât de bună-i pita asta care-o faci mata!

Dacă simţi că-s bolnav, mamă, candela-nfăclită

Poţi s-o uiţi în câte-o seară – ardă cât o vrea…

Ruga dumitale, caldă, o aude domnul –

Dacă-ai şti că eu, păgânul, nici nu cred în el!…

Şi-apoi, floarea mea trecută, să te prindă somnul

Ca pe mine în pruncie, uşur-uşurel…

(4 iunie [19]52)

 Ţi-am transcris-o în ceas de turmentaţie – să nu mă înjuri dacă nu vei înţelege câte o literă –

NICOLAE LABIŞ

 26 august [19]52

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: