Poveşti de călătorie

„Cu moartea pre moarte călcând…”

Au rezistat incredibil de mult, ani!, în locuinţa noastră două daruri pascale: un miel copt într-o formă de fontă, primit de la preotul care de decenii la Stupca ţine slujba de pomenire a Porumbeştilor şi o huscă, un bulgăraş de sare care aducea cu un clopoţel, pe care mi-l dăduse o poloneză din Cacica, explicându-mi că nu lipsea din coşul cu bunătăţi pentru sfinţit al familiilor cu viaţa legată de salină. O puneam şi eu pe masa de Paşti, mai albă între ouăle roşii, vegheate de mielul făcut din aluat de cozonac, proaspăt împodobit cu un fir de asparagus sau de mirt, ori cu frunze verzi de avocado. Şi acestea crescuseră dintr-un dar, un fruct de avocado, exotic pe atunci, în anii optzeci, adus din Israel de prietenii noştri, arhitecţii Stela şi Alexandru Bartfeld, împreună cu un buchet de poveşti. Erau la prima lor călătorie în ţara în care aveau după aceea să se stabilească, numeroase lucruri îi impresionaseră şi ne transmiteau emoţia, încântarea sau surpriza lor, tot atât de vii depănate ca şi în urmă cu doar câteva zile – trăite. Una, care mi s-a întipărit puternic în minte, a fost a Mării Moarte, în altă asociere decât cele pe care le ştiam, cu ruinele Sodomei şi Gomorii pe fundul ei şi cu valoroasele manuscrise descoperite în grotele din vecinătate. Aceasta avea o notă veselă şi una desprinsă din basm: Stela şi Sandu, alături de zeci şi zeci de vilegiaturişti, se scufundaseră în valurile unei mări care nu te lăsa nici să înoţi, nici să te mişti ca pe uscat, nici să te întorci fără o mână prietenească de ajutor dacă alunecai pe o rână în apa ca o saramură. Crescută la munte, cu vacanţe şi concedii la mare aşteptate de cum treceam de Mărţişor, mi-am dorit să intru şi eu în valurile sale într-o zi.

Ziua aceea-ziua aceasta înainta odată cu autocarul nostru printr-un peisaj de o ariditate extremă, de parcă un fulger de dincolo de orice închipuire calcinase totul atât de profund, încât fusese nevoie tot de o mână cerească pentru ca viaţa să mai primească o şansă în ararele gheme de verdeaţă în căutarea unui loc în care să-şi poate înfige rădăcinile şi în pâlcurile de curmalieri, atât de ordonat desenaţi încât păreau extratereştri. Şi dintr-odată – Marea Moartă, în care din cauza salinităţii ridicate, peste 34 la sută, nu cresc nici plante, nici peşti sau alte vieţuitoare, cu un aer vesel, de colorată şi cochetă staţiune! Cu mici magazine permanent aglomerate de cumpărătorii dornici să ducă în toate colţurile planetei alifiile, cremele, nămolurile cu care sărurile, mineralele miraculoase ale acestei ape moarte ajută viaţa cu un spor recunoscut de sănătate şi de tinereţe. Cu amenajări care să-ţi dea sentimentul unei zile perfecte de relaxare şi care să desăvârşească plusul menit să echilibreze minusul peisajului de până aici: zilele însorite de-a lungul a trei sferturi din an, nivelul scăzut al ultravioletelor, efectul binefăcător al aerului asupra afecţiunilor respiratorii şi multe altele. Şi peste toate, cu splendori venind parcă din vis: ape de smarald, ape de topaz, verzi, albastre, violete, indigo, azurii, în care se înalţă coloane albe de sare, în care te întâmpină făpturi necunoscute din sare, iarbă de sare, flori din sare, stele din sare. Un lung şi fermecător poem închinat sării, scris cu sare, gravat în sare.

Mă deplasez, alunec, zbor, niciunul din termeni nu are suficientă acoperire, prin această miere cu gust ciudat, încercând să-mi imaginez ce înseamnă să mă aflu în cel mai adânc lac sărat din lume, la peste patru sute de metri sub nivelul mării, deoarece Marea Moartă este un lac alimentat de apa Iordanului, format într-o depresiune a sa, graniţă naturală a Israelului cu Iordania, dar nu reuşesc, şi adâncimea, şi suprafaţa, circa şase sute de kilometri pătraţi, rămân în capcana mentalului, aşa că mă întreb cât de tentantă ar putea să fie o croazieră pe valurile gelatinoase.

Şi, iată, instantaneu, cât nici cu gândul nu puteam gândi, sunt într-o barcă înaintând încet pe o oglindă din cristale lichide de sare, dar nu sub cerul senin străbătut de razele soarelui ca de nişte nervuri de aur deasupra biblicei văi „Sidim, unde e acum Marea cea Sărată”, cum se spune în „Facerea”, ci sub o boltă tot de sare, în castelul subpământean, în minunea copilăriei mele şi în bucuria anilor care i-au urmat: Salina din Cacica. Dacă prin biserica sa construită de polonezii aduşi de Imperiul Habsburgic aici, Cacica este faimoasă pentru pelerinajele mariane, pentru Madonna Neagră şi căutată şi mai mult după ce în anul 2000 papa Ioan Paul al II-lea a înălţat locaşul romano-catolic la rangul de Basilica Minor, ea reprezintă pentru românii de toate confesiunile religioase sarea în bucate, măsură supremă a dragostei filialei din basmul lui Ispirescu, dar şi ceea ce dă gust şi mâncărurilor postului şi ale sărbătorilor, şi pâinii noastre celei de toate zilele. Construită pe locul uneia din cele mai vechi exploatări de sare recristalizată prin fierbere şi evaporare din saramură, salina a fost şi primul spaţiu al unui locaş de rugăciune, Capela Sfintei Varvara, sfânta ocrotitoare a minerilor, în care se închinau, se rugau Celui de Sus şi cacicanii romano-catolici, şi cei ortodocşi, şi cei greco-catolici, azi toţi cu bisericile lor mai mult decât centenare şi la suprafaţă. Am coborât nu o dată spre icoană şi locaşul ei, ultima oară cred cu Niadi şi cu profesoara Valerie Maillard, franţuzoaica îndrăgostită de Bucovina, pe cele 192 de trepte umede, în lumina slabă, intensificată în punctele mai dificile de lanterna ghidului: curentul electric există de fapt numai pe traseul turistic, mai jos minerii coborând la lucru doar cu lămpaşele lor. Trunchiurile de brad, aşezate în formă de orgă în cele două-trei puncte de susţinere cu lemn bătrân de vreo 150 de ani, lucesc fosforescent. Miroase a brad, brazii de Crăciun împodobiţi aici şi-au conservat şi culoarea şi mireasma. La 27 metri sub pământ, capela este unică în România, săpată manual în masivul de sare, după cum săpate în sare sunt şi amvonul, camera preotului, altarul şi crucea. Coborând în continuare, la orizontul 1 de exploatare, la 35 metri adâncime, ajungem şi la paraclisul ortodox, săpat în 1996 chiar sub capelă, cu Maica Domnului dăltuită de un tânăr talentat din Pleşa, cu basoreliefurile în sare ale lui Adam şi Eva, dar, descoperim cu emoţie, şi al Sf. Daniil Sihastrul, pentru care au o evlavie deosebită prietenele noastre, monahiile de la Sf. Mănăstire Voroneţ, şi în care sora mea, artista plastică Dany Madlen Zărnescu, şi-a avut ocrotitor ceresc. La fel însă de tulburătoare ca mireasma brazilor de Crăciun este în acest spaţiu, al capelei şi al paraclisului, gândul Sărbătorii Învierii petrecute aici de credincioşi din multe părţi ale ţării. Dar drumul nu se opreşte, la 38 de metri în adânc se află Lacul Sărat, muzeul cu vestigiile mineritului la Cacica, la 44 de metri – Sala de Dans şi Galeria Piticilor. De ce, întreabă Valerie Maillard, lucrau şi copii, cum ştie ea din „Germinalul” lui Zola? Nu, îi răspunde ghidul, sigur că nu, doar din cauza tavanului mai jos care te silea la mersul cu genunchii la piept. Şi aici, aerul special alină diverse afecţiuni, iar liniştea subpământeană îi relaxează pe cei care caută Cacica pentru salina ei, le dă sentimentul că grijile au rămas la porţile castelului de sare de sub pădurea Conţoaiei.

Urc singură în barca ce mă aşteaptă pe ţărmul Lacului Sărat, cu Niadi şi Valerie urmărindu-mă de pe pod, şi închid ochii, orbită o secundă de soarele topitor de umbre de deasupra Mării Moarte, în vreme ce Maria Vornicu şi Viorica Târzianu, din grupul nostru, al Seniorilor Bucovineni, încercând să mă ajute să revin în picioare, se dezechilibrează şi plutesc ca doi nuferi pe lac. Le urmăresc legănarea, fac semn celor care pe mal au terminat şi cu duşul, şi cu pozele, dar mai întârzii câteva clipe pentru că simt iarăşi, imperios, nevoia pleoapelor coborâte cortină. Dar nu ca să mă apăr de strălucirea zilei şi a locului, ci ca să îi urmez chemarea şi să văd lumina blândă a candelelor din Salina Cacica, din noaptea numai stele, noaptea unică a Credinţei: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând…”

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: