ALTE SLOVE IZVODITE DE PENIŢA LUI NICOLAE LABIŞ (I) 

Inegalabilul şi imbatabilul istoric (istoriograf) literar NICOLAE SCURTU pune la îndemâna cititorilor interesaţi o lucrare menită parcă anume să demonstreze, între altele, că ultima slovă aşternută pe hârtie de peniţa truditoare a genialului Nicolae Labiş nu a fost încă relevată publicistic sau/şi editorial. Este vorba, de data aceasta, despre o carte de 142 de pagini, pe a cărei copertă scrie, cu litere potrivit rânduite, Ion Sîrbu, Mărturii despre Nicolae Labiş şi George Mărgărit. Epistole. Iconografie, apărută la Editura Academiei Române, în anul 2018, care ne-a fost trimisă de remarcabilul editor cu o dedicaţie onorantă: „Domnului Nicolae Cârlan, istoric literar, însemnat labişolog de acum şi din toate timpurile ce vor veni. Cu preţuirea specială a lui Nicola Scurtu. Bucureşti, 25 martie 2019”

 O notă liminară imprimată pe p. [2] a cărţii ne lămureşte edificator asupra ivirii acesteia: „Materialele necesare editării acestei cărţi au fost încredinţate de doamna prof univ dr. Anca Sîrbu (1942-2018), soţia criticului literar Ion Sîrbu [1930-2013], lui Nicolae Scurtu, riguros istoric literar, care, remarcând valoarea documentară a acestora, le-a propus spre publicare.”

În esenţă, ca piese documentare „grele”, cartea conţine un număr de 17 scrisori, de la Nicolae Labiş (8) şi George Mărgărit (9), toate avându-l ca destinatar pe acelaşi Ion Sîrbu, la vremea respectivă redactor la revista „Iaşul nou”, student „pe terminate” la filologia ieşeană, şi, imediat, debutant în cariera universitară de o viaţă.

Scrisorile lui Nicolae Labiş, datând din perioada 30 septembrie 1952-23 februarie 1953, sunt expediate de la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” (Bucureşti), unde poetul era „student” începător, şi conţin referinţe privitoare mai ales la această ipostază din biografia sa, precum şi referitoare la atmosfera specifică acestei şcoli, cu o imagine atât de controversată în referinţele celor care binevoiesc să-şi mai amintească de ea. (Traian Filip i-a consacrat un roman, Gheorghe Tomozei, un veritabil studiu monografic în puzzle, Marin Ioniţă, o carte memorialistică…) Din scrisorile lui Nicolae Labiş aflăm o serie de motive care, pe bună dreptate, îl nemulţumeau pe poet, până la revoltă chiar, dar pe care era nevoit să le suporte şi datorită unor laşităţi colegiale, cazul colegului Ştefan Luca, dar şi mai ales al altora, adevăraţii „tanăi”, care-l acuzau „oficial” de snobism (fiindcă nu fumează „decât ţigări «Bucureşti»”!, „că nu scrie poezii despre Partid ci despre «Mama» dumisale, despre o Baladă… nu ştiu cum…” (Precizăm că este vorba despre poemul Baladă macedoneană, apărut în „Iaşul nou”, nr. 3, septembrie 1952.) Labiş apreciază totuşi că „regimul n-ar fi îndeajuns de rigid dacă n-ar exista tembelismele unor confraţi care îţi toacă «în mod principial» capul pentru 5 minute de întârziere la seminar, amintindu-ţi de lupta clasei muncitoare, de ataşament ş[i] a[ltele].”

Referindu-se la nivelul şi anvergura culturală a proaspeţilor săi confraţi, Labiş notează că „În afară de un nume mai cunoscut – Fl[orin] Mugur, aici nu se găseşte nici un elev care să-şi justifice într-adevăr prezenţa în şcoală. În afară de câţiva diletanţi, cei mai mulţi sunt nişte nulităţi îngâmfate, care se pare că n-au altceva de făcut, decât să otrăvească în mod batjocoritor văzduhul cu emanările lor verbale.” (Scrisoarea din 23 septembrie 1952).

Cam aşa se prezenta atmosfera mediului în care Labiş era constrâns să-şi ducă existenţa de artist intelectual în formare, într-o instituţie menită, cel puţin programatic, să asigure socialismului românesc creatorii literari prezumaţi. Excepţii? Desigur, însă tare puţine şi aproape clandestine: „Un singur om citit în toată masa asta pretenţioasă, unul Leibovici care semnează cu „Dan [Lucian] Raicu în critica «Vieţii Româneşti»” (Scrisoare din 17 octombrie 1952). Iată şi un alt exemplu, lângă cele nominalizate mai sus (Florin Mugur şi Lucian Raicu): „Duminica trecută am zăbovit la o cârciumă împreună cu un băiat mai vârstnic şi deştept din şcoală [Ştefan Luca]. E un om cult şi în genere se ridică deasupra celorlalţi, capabil fiind să poarte o discuţie literară cu modeste elemente… filosofice.”. În aceeaşi scrisoare (7-8 noiembrie 1952), Labiş relatează despre o şedinţă „de săpuneală” iniţiată de directorul şcolii, Haldan, când din partea unuia, care susţine că e „cel mai sincer prieten al meu”, vine acuzaţia că „aş citi în şcoală literatură decadentă”. În acest context, urmează, prompt, şi precizarea lui Labiş: „Din nefericire n-am avut posibilitatea în şcoală să citesc nici un vers bun”. Înspăimântător! Pus de director să se explice, Labiş oferă un adevărat regal de ironie (nerealizând însă că n-are… audienţă): „Eu declar pocăit că într-adevăr, l-am citit pe foarte decadentul Dante Alighieri – cumpărat de curând în traducerea lui Coşbuc, că-mi plac decadenţii romantici francezi – Hugo, Lamartine etc., din care tocmai traduc, că sunt un iremediabil admirator al lui Lenau şi că merit toată osânda că ştiu câte ceva din literatura universală – din păcate, încă foarte puţin.” Urmarea? Consemnarea în şcoală, adică interdicţia de a mai ieşi, un timp, duminica, în oraş. Labiş consideră, pe bună dreptate, că „Hotărârea solemnă, fără să fie aspră, a fost jignitoare”, echivalând cu „izbânda căţeilor antiliterari”, pentru că „Toate lătrăturile isterice ale odioşilor stângişti, au fost însă pe placul directorului”. În fine, nu lipsesc din scrisorile lui Labiş nici relatări despre percheziţiile secrete în dormitoare pentru depistarea „cărţilor interzise”, întreprinse de însuşi directorul de studii Hoajă. Bilanţul: „N-a putut găsi nimic decât o istorie a literaturii franceze şi o antologie a poeziei franceze din secolul 19. Neputând să înţeleagă titlurile (erau în l[imba] franceză) le-au taxat decadente sau cel puţin… suspecte. Acest fapt mârşav n-a fost oficial anunţat; s-au împrăştiat zvonuri murdare şi nedemne de gura unui director de studii”. Măsura de contrapondere a „împricinatului”: „M-am cam… îndrăgostit. Şi ca să nu mai fiu obiectul unor percheziţii mi-am dus la „ea” tot calabalâcul cultural achiziţionat prin anticariate. Fata este uimitor de deşteaptă, de un talent care constă aproape în întregime într-o neobişnuită sensibilitate, cu spirit, fler şi foarte puţine prejudecăţi”

 O răfuială… „colegială” cu Florin Mugur este relatată astfel (în scrisoarea din 9 decembrie 1952): „A avut loc o şedinţă în care Fl[orin] Mugur a recurs la cele mai murdare calomnii de până acum. Din fericire, însă, de data asta le-am împrăştiat într-un mod absolut, nerămânând din ce a spus el nimic în picioare.” Cu toate aceste neplăceri – crize de adaptabilitate ? – , din cursul anului 1952, în februarie 1953, Labiş poate să noteze satisfăcut: „La şcoală o duc f[oarte] bine acum p[en]t[ru] că m-am împăcat cu ce este şi nu mai vreau ce nu-i. În mine sunt cine sunt, în ei sunt cine vor.” (subl. N. C.) Superbă mostră de înţelepciune, dobândită numai după cinci luni de… adaptare la regimul şcolii, înţelepciune care-şi dovedeşte rostul peste doar o săptămână (23 febr[uarie] 1953): „Am avut o ultimă neplăcere cu direcţia. Se pare că chestia s-a aplanat definitiv.”

 Dacă Labiş ar fi avut obişnuinţa (mania) de a ţine un jurnal personal, categoric că referinţele despre viaţa sa din cei doi ani ai şcolii de literatură s-ar fi putut constitui în veritabile pagini de roman monstruos, pentru că cele mai tensionate momente ale existenţei sale din această vreme abia de acum urmează să se deruleze. Este suficient să menţionăm aici doar odioasa înscenare a tentativei de viol şi excluderea sa (din fericire nestatutară – şi de aceea neconfirmată la nivelul imediat superior, acela al comitetului pe sector) din organizaţia de tineret (UTM) din şcoală, cu scopul de a-i anula orice şansă de a participa la un concurs de creaţie poetică în cinstea Festivalului Mondial al Tineretului, găzduit, în 1953, de capitala României – Bucureşti –, concurs în care locul întâi ar fi fost, prin însăşi natura lucrurilor, ocupat de poetul Nicolae Labiş.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: