Protopopiatul Fălticeni

Pocăinţa sau Spovedania

Este taina prin care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi le mărturisesc înaintea Lui. Pocăinţa, vedem din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, are diferite numiri în funcţie de aspectele şi implicaţiile pe care le are în viaţa creştinului. Astfel, ea a fost numită Pocăinţă, deoarece cel ce-şi mărturiseşte păcatele la duhovnic trebuie să le regrete profund şi sincer, omul trebuie să se acuze personal pentru păcatele săvârşite.

Înainte ca Hristos să vină la botez, Sfântul Ioan Botezătorul îndeamnă pe oameni să se pocăiască „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Mt.3,2). Prin minunile care le săvârşeşte Hristos în timpul propovăduirii se arată o instituire a spovedanie, urmată imediat de darul vindecării sau iertarea păcatelor, prin mâna Sa sau prin cuvânt către cel bolnav. „După ce a intrat în casă, au venit la el orbii, şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă!” (Mt. 9,28-29).

Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvintele rostite asupra sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, atât înainte de Sfânta Înviere, cât şi după aceea, le-a vorbit despre iertare: „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18). Acelaşi lucru îl spusese şi lui Petru în Cezareea lui Filip: „Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt. 16, 19). După slăvita Sa Înviere, Mântuitorul întăreşte porunca şi puterea iertării păcatelor. În ziua cea dintâi a săptămânii, seara, când Mântuitorul a venit în mijlocul ucenicilor şi uşile fiind încuiate, le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).

Ucenicii au primit de data aceasta şi Duhul Sfânt, dar, cu toate acestea, ei au început a săvârşi Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii (Pocăinţei) abia după pogorârea Sfântului Duh la Cinzecime. Atunci Sfântul Petru, în urma cuvântării sale şi a întrebărilor puse de mulţime, le-a zis: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre noi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2,38). Începând cu Sfinţii Apostoli care au săvârşit Taina Pocăinţei, şi continuând cu urmaşii acestora, episcopii şi preoţii, Taina Spovedaniei a ocupat un rol tot mai important în viaţa credincioşilor. Având în vedere că Taina Pocăinţei spală păcatele săvârşite după Botez, ea a mai fost numită şi al doilea Botez, prin care se curăţă păcatele personale şi se reface legătura cu Biserica, întreruptă prin păcat. Acest botez se face prin lacrimile pocăinţei.

Conştiinţa stării de păcat şi hotărârea de a pune un început nou vieţii personale izvorăsc din credinţă şi iubirea lui Dumnezeu. Creştinii au modele de pocăinţă pentru păcate atât în Vechiul Testament, îndeosebi pe David şi Manase, cât şi în Noul Testament – smerenia şi pocăinţa vameşului care s-a întors „mai îndreptat la casa sa” decât fariseul; întoarcerea la casa părintească a fiului risipitor este de asemenea un moment grăitor pentru „revenirea în sine” a fiecărui credincios care trebuie să ajungă la recunoaşterea „Tată am greşit la cer şi înaintea Ta: Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” (Luca 15,18-19).

Preotul trebuie să ajute şi să îndrume prin întrebări pe creştin să meargă spre lucruri esenţiale în mărturisirea lui, pentru ca acesta să nu devieze, cu intenţie sau din neştiinţa lucrurilor importante, într-o vorbărie sentimentală neesenţială, prin care el acoperă mai mult adevăratele păcate şi pleacă netămăduit sau fără canonul necesar pentru vindecare sau unirea cu Biserica. Spovedania este Taina restabilirii comuniunii depline între un credincios şi preot, ca organ văzut al lui Hristos şi ca reprezentant al Bisericii. De aceea e Taina readucerii creştinului în comuniune cu Hristos şi cu Biserica, pregătindu-l pentru comuniunea lui cu trupul lui Hristos.

Nimeni nu simte plăcere să spună tainele întunecate ale sufletului său lui Dumnezeu. Dar El oricum le cunoaşte şi ne-a văzut când le-am săvârşit, aşa că ruşinea de Dumnezeu trebuia să lucreze atunci când am făcut păcatul, nu când ne spălăm definitiv de el. Pocăinţa trebuie însoţită de lacrimi de regret, de hotărârea de a nu mai păcătui, de refuzul păcatului. Este un moment de ardere interioară a spinilor păcatelor noastre; Sfântul Ioan Gură de Aur spunea despre spovedanie: „Dacă noi ne amintim de păcatele noastre, Dumnezeu le va uita, iar dacă noi le vom uita, Dumnezeu şi le va aminti”.

Părintele Dumitru Stăniloae spune că întâlnirea preotului cu penitentul (creştinul) este o întâlnire în numele Domnului, pentru că penitentul îl recunoaşte pe preot ca organ văzut al lui Hristos; prin aceasta acordul între ei în Hristos e uşurat de prezenţa preotului. De aceea, deşi la rugăciunea de iertare participă şi penitentul din poziţia lui de unul care are nevoie de iertare, rugăciunea lor se unifică în rugăciunea preotului şi prin aceasta se împlineşte ca rugăciune a preotului cu care e de acord şi penitentul pentru a primi dezlegare.

Când părintele duhovnic, prin puterea dată lui de Dumnezeu, vă spune „te iert şi te dezleg de toate păcatele tale”, aceste cuvinte trebuie să le luaţi aşa ca şi cum prin limba lui le rosteşte însuşi Iisus Hristos şi chiar în acea clipă dezlegarea făcută este confirmată în cer de Dumnezeu. Vedeţi cât de milostiv este Dumnezeu faţă de păcătoşii care se căiesc, aşa cum ni se arată şi în cadrul Sfintei Liturghii după ce sunt pomenite pomelnicele (numele fiecărui creştin), la final avem ecfonisul „Că milostiv şi iubitor de oameni eşti…”. Prin acest cuvânt al părintelui duhovnic se dezleagă nu numai păcatele spovedite verbal, ci şi multe păcate făcute fără ştiinţă. Noi trebuie să avem această încredere că Dumnezeu ne iartă şi cu adevărat prin primirea dezlegării suntem uniţi cu Hristos pentru că de aceea ne şi împărtăşim imediat cu Trupul şi Sângele Mântuitorului (pentru cei care primesc dezlegare şi au voie să se împărtăşească).

Dacă cineva, din cauza unor păcate grave, s-a rupt de Biserică şi nu poate să se împărtăşească, spovedania sacramentală îl ajută să se întoarcă în Biserică şi să se vindece pentru a se putea împărtăşi. Acesta era rolul primordial al spovedaniei: nu de a-i respinge pe oameni sau de a-i ţine mulţi ani departe de împărtăşanie, ci de a-i vindeca şi a-i întoarce în comuniune cu Biserica prin împărtăşire. Ştim că Biserica rânduieşte canon (epitimie), iar pentru cei ce sunt opriţi de la împărtăşanie canonul prevede o mai mare perioadă, dar această perioadă nu este de a-l depărta pe om de Biserică, ci de a-l pune să se roage mai mult, să postească mai mult, să facă milostenie, să se apropie mai mult de Biserică pentru a i se scurta canonul (sau perioada de oprire). Canonul nu este o aşteptare pasivă la „ispăşirea pedepsei” (număr de ani), ci o lucrare activă, cu mare dorinţă de vindecare, care începe cu oprirea de la păcat şi cu schimbarea vieţii.

Dobândind darul iertării păcatelor, penitentul reintră în comuniunea cu Dumnezeu: „Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti”, aşa cum a reintrat fiul pierdut în comuniune cu tatăl său din clipa în care a obţinut iertarea acestuia.

Creştinul are datoria de a se spovedi, de a alerga la duhovnic ori de câte ori şi oricând simte nevoia de a-şi uşura cugetul de povara păcatelor şi de a primi mângâierea şi nădejdea iertării. Cu cât ne spovedim mai des cu atât este mai bine, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Şi după cum facem la casele dărăpănate, unde, după ce am scos părţile putrede, cârpim locul cu material nou şi mereu suntem cu grijă şi cu luare-aminte, tot aşa să facem şi cu noi înşine. Dacă din pricina păcatului astăzi te-ai dărăpănat, înnoieşte-te prin pocăinţă…”. Dar uitându-ne la învăţătura Bisericii, prin Sfinţii Părinţi sau Sfânta Scriptură, porunca a patra a Bisericii ne învaţă să ne mărturisim păcatele de patru ori pe an, adică în cele patru posturi din cursul anului bisericesc. Aceeaşi poruncă îi sfătuieşte pe credincioşii mai înaintaţi în virtute şi trăire duhovnicească să se spovedească în fiecare lună: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi ”(Iac.5,16).

Pr. MAFTEI DĂNUŢ, Parohia Mănăstioara

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: