Pădurile Bucovinei şi Pădurile Austriei, bunicul Grigore şi dl Dan Puric

În copilărie ascultam seara povestirile bunicului Grigore despre vremurile grele din Primul Război Mondial la care participase ca „soldat la împăratu” din prima zi până în ultima. În Poiana Belţii, la Strigoaia, azi Vârfu Dealului, în coliba noastră de sub pădure, mare cât o casă, focul de lemn tare ţinea mult, dar se stingea până la urmă, deşi bunicul avea grijă să-l întreţină; se vede că şi pe el îl prindea somnul când noi, copiii, dormeam de mult, continuând în vis să urmărim amintirile lui din Marele Război; şi era mare povestitor despre ororile din Munţii Alpi până la Adriatica ori prin Ştaimark (Steiermark – denumirea oficială şi corectă a landului Stiria, din sudul Austriei), unde a zăbovit o vreme internat într-un spital militar, venind de pe frontul italian dinspre Adriatica.

„Parcă eram acasă, aici, ca şi pe la noi, şi pădurile, şi păşunile, şi munţii”, povestea bunicul despre o şedere la întoarcerea din nordul Italiei spre Viana. Mi-am amintit de zicerea lui după ani, când am auzit de la tribune înalte şi la fel am şi citit că natura Bucovinei este foarte asemănătoare cu cea din Stiria (Am fost şi noi în Stiria, la Graz, găzduiţi de familia unui parlamentar vienez, dl Turek, seniorul fiind din Humor). „În Viana (Viena), noi soldaţii umblam cât vream cu traivanul fără să plătim măcar un heler şi nici pe tren; eu îl căutam pe fratele mai mare, Simion, pe care l-au luat la oaste cu arcanul şi nouă ani a fost în muzica împăratului ca trompetist; ştiam că era măluit (zugrăvit) pe un perete – dar nu l-am aflat” – şi nu l-am aflat nici eu – „deşi plăteam biletul la traivan în schillingi”. „În Munţii Alpi, un plumb de la talian a trecut prin mine şi am stat mult în spital şi trimis apoi la Viena şi doftorii au zis că am avut zile cât buruienile după cum mi-au spus vecteriţele, adică krankenschwester – surori medicale”. Era război şi soldaţii se bucurau de simpatie peste tot. „Dar după ce m-am lecuit am ajuns iar în linia întâi, cu regimentul meu nr. 41 (rădăuţean). Unde era mai greu şi trebuia rupt frontul ne puneau pe noi că eram buni la strum, care era lupta la baionetă, în care noi eram cei mai buni după ce ne ameţeam cu rump.”

Se zice că spiritul celor mutaţi în altă lume revine pe unde a colindat când erau în viaţă şi n-ar fi exclus să fie aşa; oare spiritul bunicului ar mai găsi vreo asemănare între munţii plini de cioate, goliţi de măreţia pădurilor Bucovinei pe care le-a cunoscut ca oier în comparaţie cu pădurile de la nordul oraşului Graz, capitala Stiriei, unde fără îndoială pădurile erau şi sunt îngrijite raţional, cu ştiinţă şi respect pentru generaţiile viitoare? Trustul Schweighofer „îndrăgostit” de Bucovina cum de n-a poposit în pădurile Austriei, mai la îndemână geografic?

Dar mai e loc şi de întrebarea „cum şi cine le-a înlesnit acel contract păgubos şi fără condiţii, pe 10 ani?”. Poate alţi amatori de codri bucovineni vor găsi la noi interlocutori mai cuminţi. Acum câţiva ani, traversând o parte din statul Washington – la Pacific – în drum spre Castelul Reginei Maria a României – Maryhill Musseum – la hotarul cu Statul Nevada, pe Columbia River (un fluviu cât Dunărea care se varsă în Pacific, hotar între statele Washington şi Oregon, iar după 200 km în amonte, eram la Castelul Maryhill, construit de un magnat american pentru Regina Maria), remarcam parcele mari de pădure cu inscripţii clare, la drumul mare, despre cine şi când recoltase lemnul şi plantase în loc, conform ştiinţei silvice. Aici, la noi, cum o fi? Pe cine doare sufletul că munţii „vor curge la vale…” la primele ploi mai mari? Cum rămâne cu acea creştere anuală de cca un milion de metri cubi? Azi, doar din scoaterea cioatelor?

Trustul care rade pădurile noastre nu este tot una cu Austria bunicului meu şi nici cu Austria ca istorie, cultură, monumente, pe care am cunoscut-o noi, încât am zis în 1970, când am ieşit prima oară „în lume”, că oriunde voi călători, voi face în aşa fel ca drumul să treacă prin Viena, Salzburg, Graz şi cu oprire pe Dunăre, mai ales la Stift Melk (acest centru cultural şi religios, celebru în lume, a fost evocat şi de Umberto Eco, scriitor italian (n.1932) în romanul „În numele trandafirului”) înconjurat de păduri, la fel ca perlele noastre la umbra codrilor câtă vreme nu vor veni alţii să-i taie, că doar lacomi de pădure, de lemn, vor fi mulţi, şi noi, românii, i-am ajutat să ni-i fure.

Am citit cu plăcere opinia unui autentic patriot, unul dintre foarte puţinii idoli morali ai românilor, dl Dan Puric, exprimată sub titlul „E vremea marii separări”, cu referire la o poveste bucovineană veche, comentată de Ovidiu Papadima, istoric literar şi folclorist român (n. 1909), în cartea sa „O viziune românească asupra lumii”, apărută în 1938. Comentariul dlui Dan Puric apare în jurnalul „Certitudinea” nr. 34/2019, la pagina „Românism şi antiromânism”, unde mai putem citi şi opinia dlui Dan Dungaciu: „să le dăm peste degete celor care întind mâinile asupra României şi noi nu facem decât să acceptăm să-şi înfigă unul câte unul degetele în România”.

Povestea spune că – şi citez aproximativ din Dan Puric – „pământul nu ar fi rotund ci este ca o masă ţărănească, din lemn, cu patru picioare din lemn şi că în jurul lor se adună mereu nişte drăcuşori care rod lemnul spre a dărâma acea masă. Numai că ei ar reuşi dacă n-ar veni gospodinele să cearnă pe masă făina cu sita când dracii s-ar speria de acel zgomot al cernutului, şi-ar fugi, iar pământul (masa) nu s-ar prăbuşi. Adică spiritul de discernământ la care dracul este alergic şi, dacă e linişte, el roade, deci drăcuşorii nu preferă situaţiile limpezi; claritatea îi ucide. Gospodinele cern şi separă ce e bun de ce e rău”. Dan Puric comentează că „în prezentul apocaliptic ne separăm unii de alţii, cum ne separă Dumnezeu, cum ne cerne în sita lui. La masa ţărănească e o inflaţie de drăcuşori care lucrează la prăbuşirea mesei şi fiecare din ei are câte un ONG care doreşte prăbuşirea României. Ceaţa morală şi sufletească aşezată pe mintea noastră ne împiedică să cernem binele de rău, încât nu mai putem deosebi cei doi stâlpi, doi piloni de rezistenţă; biserica şi sentimentul de justiţie care mai susţineau masa. Mai este de demolat interiorul firii noastre, interiorul românesc al firii, ameninţat de sămânţa indiferenţei aruncată asupra pământului mănos şi curat al copiilor şi nepoţilor noştri care vor creşte pe terenul ignoranţei, uitării, confuziei şi a apatiei generale”.

În finalul inspiratului comentariu şi al titlului ales de dl Dan Puric „E vremea marii separări”, citim gândurile străinilor cum că „România este foarte frumoasă, foarte bogată, poate una dintre cele mai frumoase din Europa! Nu-i păcat s-o lăsăm pe seama românilor?”. Asta se poate demonstra şi prin faptul că aproape am pierdut valorile naturale româneşti (resursele) şi ar fi necesar să spunem că se impune să facem câte ceva, mereu, fiecare, să recâştigăm ce am pierdut, am cedat, am dat pe nimic străinilor chiar şi sectoarele strategice ale ţării; „ne-a mai rămas sufletul, dar nici acesta nu este sigur că e întreg”. Dl Puric are autoritatea morală şi credibilitatea maximă să afirme de la tribună şi prin mass-media ceea ce se impune. Oricum, rămân un fidel admirator al Domniei Sale.

Dr. IOAN IEŢCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: