Am avut onoarea să particip la evenimentul prilejuit de lansarea de carte a col. (r.) Ion Ciucur, joi, 27 martie a.c., la Muzeul Bucovinei Suceava. Nu ştiu dacă sunt cel mai autorizat să emit o părere, dar am certitudinea că evenimentul s-a bucurat de un real succes. De altfel, cărţile autorului, propuse spre lansare, s-au epuizat încă înainte de a începe festivitatea şi cred că astfel am cam spus totul. Totuşi, am să-mi permit să vă mai relatez câteva detalii, doar pentru a contura o imagine care, sunt convins, a avut suficiente ecouri.
Col (r.) Ion Ciucur s-a întors la Bucovina lui dragă, în locul în care şi-a petrecut deplina maturitate, pentru a spune o poveste. E o istorie ascunsă între coperţile unui roman: „Lazăr – preţul unui crez”, Ed. „Next book”, Constanţa, 2019. E o istorie pentru că se inspiră din Istorie, dar e o poveste asemenea unui crez, precum învierea lui Lazăr din Evanghelie. Şi dacă parcurgeţi acest roman, veţi constata că nu întâmplătoare este alegerea numelui personalului principal: Lazăr Marin. Oltean, precum autorul, se răzvrăteşte împotriva regimului impus de ocupaţia sovietică, imediat după război, şi devine bandit – denumire generică dată atunci celor răzvrătiţi. Este nevoit să lupte şi să se ascundă de autorităţi, să-şi însuşească identităţi false, astfel încât să poată supravieţui luptei, pe de o parte, şi să-şi protejeze familia rămasă acasă, pe de altă parte. Fără a se mai întoarce la vatră, el este considerat mort de cei apropiaţi. „Învierea” se va produce spre finalul romanului, dar nu-i aduce liniştea mult sperată. De ce? E misterul pe care vă rog să-l descoperiţi citind.
Romanul vine la pachet cu o broşură, de acelaşi autor: „Polovragi, colţ de Rai”. Aflăm aici adevărata motivaţie de a scrie romanul, în care col (r.) Ion Ciucur dezvăluie puţin din viaţa sa, o bucăţică din „Destin”, alt volum (autobiografic) al său.
Ar mai trebui să spun că romanul se citeşte extrem de uşor, autorul având abilitatea de a crea acea legătură nevăzută cu cititorul, încât acesta din urmă este absorbit de firul epic. Da, cartea se lasă greu din mână, se citeşte pe nerăsuflate şi poţi respira uşurat abia la final. Este un atribut pe care mulţi autori şi-l doresc. Ion Ciucur are condei, ştie să capteze atenţia cititorului şi, cred, cel puţin din acest punct de vedere, că stilul abordat de autor este unul modern, pe gustul tinerei generaţii, dar nu numai. Am văzut în cadrul evenimentului de la Suceava o mulţime de oameni, de toate vârstele. Mulţi prieteni, alţii, foşti colaboratori din cadrul serviciului, dar şi tineri şcolari care au ţinut să-i omagieze opera. Da, elevi ai Şcolii Gimnaziale Nr. 1 din Suceava, au ţinut câte un discurs orientat pe câteva poeme extrase din volumul „Poezii târzii”, Ed. Metafora, 2017. Au fost eseuri, critică literară, de o maturitate neaşteptată, cu care au captat atenţia auditoriului. Tot ei au recitat din poemele autorului.
Ca să spicuiesc din cele enunţate de copii, trebuie să spun mai întâi că apreciez în mod deosebit coordonarea realizată de profesoara lor de limba şi literatura română, Luminiţa Căşuneanu. Observaţiile pertinente, bine documentate şi inedite au fost precum o infuzie de nou, de tinereţe, de culoare în tot paradisul acelui eveniment. Startul l-a dat Frischherz Georgiana, care şi-a orientat discursul pe un palier inspirat din domeniului realului (ca materie de studiu), asociind prescurtarea gradului de colonel (abreviat: „col.”) cu domeniul matematicii, al coliniarităţii a trei puncte, pe care, până la urmă, în viziunea sa, formează dreapta numită „inimă”, punctele fiind concretizarea a „sute de trăiri pe care fiecare muritor le poartă (A), fiecare patriot le simte (B), fiecare credincios de admiră (C) de sub umbra rugăciunii – trei puncte pe o singura dreaptă”. Inspirată de o afirmaţie a lui Nichita Stănescu, potrivit căruia „Poezia nu este numai artă, ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Fără poezie omul nu s-ar distinge de neant”, Petra Caraciuc şi-a orientat discursul critic asupra poemului „Ploaia”, în care a explorat „un univers interior, un univers imaginar, dar totodată unul real. Poezia este ca un om. Ne intră în gânduri, în casă, în suflet. Şi nu mai pleacă niciodată. Nici nu vrem să o facem să plece”. „Rugăciune” este poemul pe care Maria Verciuc l-a găsit cel mai apropiat de sentimentele sale, pentru că „artistul îşi dezgoleşte inima, lăsându-ne pe fiecare dintre noi să-i percepem, într-un mod original, vibraţia şi emoţia transpusă prin operă”. Teodora Gheorghiţă a găsit că „dl col. (r.) Ion Ciucur a captat într-o formă artistică tumultul interior, a transpus din fricile şi tristeţile sale în forma de exprimare a inimii: poezia”. Avram Clara Demetra, căutând să nu tulbure muza poetului, a găsit de cuviinţă că poemul „Nu tulburaţi” se apropie cel mai bine de sensibilitatea sa, pentru că „poezia este o artă şi, totodată, cea mai profundă formă de exprimare”, fiind în deplin acord cu Edgar Allan Poe: „Poezia este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte”.
Evenimentul a fost coordonat de scriitorul şi poetul Mihai Hanganu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, care a „presărat” şi câte ceva din lirica proprie, căruia i s-a alăturat cu recenzia sa Dorin Popescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, critic şi scriitor, diplomat de carieră (4 ani, consul la Cernăuţi). Au ţinut să-şi expună părerile prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, jurnalistul şi scriitorul Mircea Sfichi, col. (r.) Constantin Savu. Practic, a fost o dezbatere de idei, de păreri asupra volumului, o expunere a perioadei istorice din care se inspiră acţiunea romanului.
Cuvântul de încheiere l-a avut autorul. Col. (r) Ion Ciucur a explicat „de ce eu?”, trasând ideile principale care l-au motivat să scrie. Ele sunt, în cele din urmă, legate de „Destinul” său. Iar dacă cititorul ar şti epopeea vieţii sale, ar putea înţelege mult mai lesne „de ce”.
Ca unul dintre cei care au avut privilegiul să-i parcurgă scrierile, pot spune cu mâna pe inimă că operele semnate de col. (r.) Ion Ciucur sunt puternic încărcate emoţional. Autorul ştie să-i absoarbă atenţia cititorului, jucându-se frumos cu sentimentele sale. Poate şi faptul că subiectele sunt inspirate de trăirea directă, le oferă o profunzime aparte, dar există şi o mare doză de talent, care tocmai la vârsta senectuţii se lasă exploatată. Autorul simte nevoia destăinuirii, iar scrisul este modalitatea prin care se poate exprima cel mai bine. Experienţa sa de viaţă încă are multe de spus. Noi îl aşteptăm se ne povestească, căci are ce, şi ştie cum, iar noi ştim de ce.
GABRIEL TODICĂ
Comentarii