Sunt un om bun. Din această cauză, atunci când, în faţa bancomatului fiind, cu cardul în mână, pregătită să-mi alimentez un cont, abordată de o mămică cu căruţ şi întrebată ce fel de operaţiune mă pregătesc să efectuez, îi cedez locul. E o zi friguroasă, bate foarte tare vântul, copilul din căruţ are năsucul roşu şi mâinile la fel. O invit să-şi facă treaba.
Scoate un card, tastează, introduce banii aiurea, îi arăt cum să facă, o ia de la capăt. Bagă bancnote mici, din astea are, probabil. Maşinuţa îi tipăreşte chitanţa, eu mă pregătesc de acţiune, dar ea mai scoate un card.
Sunt un om bun. Expir adânc.
Tastează, introduce bancnote mici, nimic nou, câte una, câte una. Eu, în picioare lângă bancomat, nu fac decât să expir, nu de alta, dar vântul îmi bagă singur aerul în plămâni, mă scuteşte de un efort. Maşinuţa îi tipăreşte chitanţa, eu mă pregătesc de acţiune, dar ea mai scoate un card.
Oooh.
Sunt un om bun.
Expir. Expir. Expir.
Tastează, introduce banii (bancnote mici, cum altfel?), eu stau acolo, luptându-mă cu vântul care pătrunde prin locuri greu de pătruns, scoate chitanţa şi pleacă.
Avea bunica o vorbă, prin care îşi exprima frustrarea: „Nu mi-a spus nici «Pupă-mă-n….». Iacă, mi-a oferit ocazia să mă gândesc, cu drag, la bunica.
Sunt un om bun.
Da’ prost, că nu i-am spus nimic.
Acuma, ce să zic şi eu, în apărarea mea, eram tare ocupată să expir.
Copilul a fost foarte cuminte.
Comentarii