Sunt nevoit să actualizez, fără o plăcere anume, titlul de faţă, iar asta se întâmplă fiindcă „politica nimicului” a devenit între timp un fel de obsesie naţională. Mi-e tot mai clar că elitele noastre politice şi mediatice nu se pot încumeta să abandoneze nimicul politic înzorzonat cu discursuri sforăitoare, cu fundiţe, cu panglici multicolore şi prezentat ca realizare epocală în faţa camerelor de luat vederi, nimicul îmbrăcat în haine de gală şi bătăliile de sumă nulă, toate ţinând captive energiile unei întregi generaţii, ale unei întregi naţiuni. Mă tem că nici următoarea generaţie nu va scăpa neatinsă de tenebroasele-i tentacule.
Scriam acum un deceniu: „se înmulţesc mesajele pe tema «deşertăciunea deşertăciunilor» sau «vânare de vânt»: «angoasa nimicului», «experienţa nimicului», «ontologia nimicului», «ravagiile nimicului», «teoria nimicului şi a nimicurilor», «revelaţia nimicului», «războinicii nimicului», «nimicul care nimicniceşte» (Heidegger) etc. Dacă am mai adăuga şi termenii înrudiţi semantic precum «nenoroc», «neşansă», «imposibilitate», «pacoste», «nefericire» etc. de care ne-am lovit în aceeaşi zi, am avea imaginea disperării, a frustrării unei categorii sociale. După filosoful german, deşi nimicul nu atrage către sine, ci respinge, el coexistă cu fiinţarea, aşadar conştientizarea nimicului din viaţa noastră ar putea genera anumite virtuţi”.
Între timp, tema a făcut destui prozeliţi în spaţiul public, datorită, evident, nu iniţiativei subsemnatului, cât analiştilor de la Stratfor (George Friedman, Meredith Friedman, Matthew Baker), numai că deplasarea discursului jurnalistic către filosofarea politică ar putea să-i lipsească pe cititori de posibilitatea de a cunoaşte dimensiunile reale ale nimicului românesc.
Ca noţiune politică, nimicul se asociază cu politica degeaba, acea activitate inutilă, lipsită de perspectivă a liderilor care se strofocă să ne convingă de 30 de ani că personalizarea politicii şi cultul personalităţii sunt soluţiile contemporane ale dezvoltării României, deşi ambele au eşuat în cei 45 ani de comunism şi ceauşism, fiind condamnate fără drept de apel de revoluţia sângeroasă din decembrie 1989. Perpetuarea politicii personalizate şi sugrumarea democraţiei sunt singurele motive pentru care România a mai bătut pasul pe loc încă 3 (trei) decenii, iar luminiţa de la capătul tunelului încă nu se întrevede.
Şi asta deoarece cultul personalităţii emană de la electoratul nostru abandonat în zona gri a manipulărilor ordinare, emană de la partidele noastre, organizate pe sistem feudal ca nişte oşti în frunte cu o căpetenie fudulă şi forţoasă. Emană de la sistemul de administraţie, naţional şi local, care funcţionează după aceleaşi reguli: „Comanda la mine!”, adică la liderul politic, la baron. Cu cât mai ascultat a fost baronul, cu atât mai „bune” rezultatele la urne. Din păcate, la umbra liderilor autoritari nu s-a putut dezvolta nicidecum schimbul de mâine. Nici după Ceauşescu, nici după Iliescu, nici după Dragnea n-au apărut personaje apte să le continue jupânia, semn că această manieră de a face politică îşi va da duhul, iar cauza nu este neapărat intrarea în UE, cât schimbarea mentalităţii electoratului nostru. Greoaie, înceată, dar continuă. Ceea ce nu înseamnă că de mâine-poimâine va fi altfel.
Dincolo de observaţiile de mai sus, realitatea imediată ilustrează şi mai pregnant politica nimicului: de doi ani se schimbă legile justiţiei, se schimbă completele de judecată de la ICCJ, doar-doar va scăpa Liviu Dragnea de condamnare şi mă întreb: cu ce va progresa România sugrumând lupta anticorupţie şi scăpându-l pe Dragnea? Pierit-au toţi oamenii cinstiţi, demni şi profesionişti în Ţara Românească? Nu cumva ne întoarcem în perioada ceauşistă când de liderii politici nu se puteau atinge justiţiarii? Sau deja ne-am întors?
Totul pleacă de la escamotarea adevărului: „Realitatea este aşa cum spun eu”, dictează un lider al Puterii, adică minciuna, realitatea coafată, nu aceea a inadecvării liderului suprem şi a partidului de guvernământ, constituie adevărul lor… Ceea ce este, în fapt, fundamentul politicii nimicului!
Comentarii