În căutarea cuibului pierdut

Au fost odată un „el” şi o „ea” care s-au cunoscut, s-au iubit, s-au căsătorit, au făcut copii, au trecut prin necazuri şi bucurii înconjuraţi şi sprijiniţi de familiile lor iubitoare, şi au trăit în casa lor fericiţi, până la adânci bătrâneţi.

Cam aceasta ar fi povestea obişnuită a doi tineri care au hotărât la un moment dat să pornească împreună în viaţă.

Dar povestea poate suna şi altfel…

Au fost o dată un „el” şi o „ea” care au crescut fără mamă şi tată, în grija statului, care s-au cunoscut într-un centru de plasament, s-au iubit, au făcut copii, care se bucură rar, pentru că nu scapă niciodată de griji, şi visează şi iar visează la o casă a lor în care să trăiască, în tihnă, până la adânci bătrâneţi.

Dacă normalul este la îndemâna unora, alţii strâng din dinţi, neputincioşi, în preajma lui…

S-au cunoscut în centrul de plasament şi s-au iubit

Am intrat acum vreo două săptămâni în „cuibul” Nicoletei şi al lui Marian pe care l-au construit, provizoriu, de vreun an de zile, în una din camerele şi o bucătărioară, din incinta Centrului Multifuncţional din Gura Humorului. Îndârjite păsări călătoare în zbor, îşi trag aici sufletul crescându-şi, pentru o vreme, în siguranţă cei doi „pui”, sperând la ceva mai bun, mai sigur, la un cămin al lor.

Nu sunt nefericiţi, nu stau gheboşi şi jalnici sub povara grijilor pentru că-şi scaldă zilele când în gângurelile unui nou-născut, când în râsete şi unduiri de rochiţă ale unei fetiţe ceva mai mărişoare. Trăiesc astăzi, se bucură astăzi şi nu vor să pară îngrijoraţi pentru un mâine care încă nu li se arată.

Ştefania Maria are 4 ani, şi merge la grădiniţă în grupa mijlocie, iar Nicolas Ştefan are acuşi 9 luni, un dinţişor şi împinge deja vârtos în călcâie înainte de primul pas.

Copii frumoşi, ca desenaţi, îngeri sănătoşi şi luminoşi.

Părinţii lor sunt doi tineri prea tineri, încă în căutarea drumului şi rostului lor în pereche, în familie.

Nicoleta şi Marian s-au cunoscut în centrul de plasament în care au crescut mulţi ani, fostul Centru „Laurenţia Ulici”, din Gura Humorului. S-au îndrăgostit, s-au luat de mână şi au format un cuplu.

Marian, astăzi de 25 de ani, a crescut în sistem de când era bebeluş. Mama lui a murit, iar tatăl trăieşte undeva prin Suceava. Are neamuri în Dolhasca, are fraţi şi surori. Îmi spune de Gheorghe, de Mirabela şi de Geta, ultimele două, cu grad de handicap, aflându-se şi ele în sistemul de protecţie. Pe una a cunoscut-o chiar de Ziua persoanelor de handicap, pe 3 decembrie, cu ocazia spectacolului pe care beneficiari de servicii sociale îl organizează, de mulţi ani, la Iulius Mall.

Băiatul a învăţat de mic să cânte la chitară, are voce frumoasă şi a fost un fel de lider artistic în centrul de plasament, la spectacole organizate cu diferite prilejuri. Are în el o fudulie simpatică, dar e băiat de treabă.

Ieşit la majorat din plasament, s-a lipit de câte o muncă pentru un ban mai la „negru”, dar şi cu carte de muncă. Unele cunoştinţe spuneau despre el că e „brânză bună în burduf de câine”, sau că e cam „alunecos”. Poate au dreptate sau poate că pentru Marian, tânărul crescut 18 ani în centre de plasament, anumite alegeri au fost doar mijlocul său de supravieţuire. Dar Marian nu a comis niciodată fapte penale, nu a alunecat niciodată în delincvenţă sau promiscuitate. A rămas Marian cel politicos, care pupă mâna la doamne, tânărul care cântă la chitară şi care îşi trăieşte cum crede el mai bine tinereţea, care-şi iubeşte copiii mai presus de orice şi care nu a uitat niciodată să fie recunoscător.

Ştiam că a dat o vreme pe la jocuri de noroc, dar astăzi, ca tată, Marian spune că acele apucături sunt istorie.

„Asta o fost înainte. Am văzut cât de greu se fac şi doi lei. Să mă duc să bag acolo banii mei, pe care-i muncesc, banii copiilor? Nu mai pot”, îmi răspunde când îl întreb despre vechile năravuri.

Nicoleta este „o mână de om”. Este slăbuţă, oacheşă şi abia dacă măsoară 1,50 m înălţime. Greu asociezi copila din faţa ta cu mama a doi copii. Dar este mamă, găteşte, îngrijeşte de „cuibul” pe care, când i-am vizitat, l-am găsit curat şi primitor.

Fata are 23 de ani şi este cea mai mare dintr-o serie de 8 fraţi.

Are şi părinţi, dar nu i-au fost şi nu-i sunt de niciun ajutor, pentru că sunt „foooaaarte necăjiţi”. „Îi mai văd din când în când, dar n-au cu ce mă ajuta. Dar n-am nicio pretenţie”, completează ea.

A intrat în plasament în anul 2008. Sărăcia zice ea c-ar fi fost motivul, dar sigur a fost mai mult decât atât. Marian spune despre micuţa lui nevastă că era tare amărâtă când a venit la centru, că era mereu fugărită de acasă şi că i-a fost milă de ea. Dar sigur nu din milă s-a însurat cu ea, şi, chiarÎnlătură imaginea reprezentativă mai sigur, nu din milă a făcut cu ea doi copii.

„Aveam datorii la apă, la lumină şi proprietarul voia să ne dea afară”

Nicoleta şi Marian, aveau 18 şi 20 de ani când s-au căsătorit, în 2014. Au mers la Starea Civilă, au făcut cununie religioasă la biserică şi chiar petrecere, în rochie de mireasă şi costum negru, cu papion, la un mic restaurant din Gura Humorului. Au avut naşi şi nuntaşi, cei mai mulţi prieteni şi oameni din sistemul de protecţie socială care le-au fost alături şi le-au însoţit vieţile.

Înainte s-o nască pe Ştefi, şi puţin după aceea, Nicoleta a stat într-un centru maternal al Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Suceava.

Tinerii depuseseră, cu dosar cu tot, cerere pentru o locuinţă ANL la Primăria Gura Humorului, şi îşi făceau speranţe că într-o bună zi o vor avea.

„Eram unul într-o parte, altul într-alta. Abia îmi puteam vedea fata, doar câteva minute, pentru că în centrul maternal nu ai voie să intri în cameră. Doar puţin în camera de zi. Mă apuca nebunia. Cum să nu-mi văd fata?” îşi aminteşte Marian acele zile.

Şefania avea 4 luni deja, când s-a petrecut o minune în viaţa celor doi tineri.

Cântăreaţa de muzică populară Viorica Macovei, care-l ştia pe Marian de când era în centrul de plasament, la Gura Humorului, le-a făcut rost de o locuinţă.

Prin intermediul unei televiziuni centrale, care promova o emisiune în care o vedetă ajuta un caz social, artista s-a dat peste cap, a bătut la uşile prietenilor, ale cunoştinţelor şi a făcut rost de bani pentru plata anticipată, pentru un an şi jumătate, a chiriei unei garsoniere.

„Doamna Viorica Macovei a fost grozavă. Voia la început să caute un loc pe care să ne ajute să construim o casă cu două camere, o casă a noastră, dar nu s-a mai putut. A făcut până la urmă rost de garsoniera asta şi, cu greu, de bani pentru chirie pentru un an şi jumătate. Atât ne spusese domnu’ primar de la Gura Humorului că trebuie să treacă ca să ne găsească o locuinţă ANL. Avem filmarea de la emisiune, dacă nu mă credeţi, când ne-au dat cheile, unde se aude despre asta”.

Am văzut şi imaginile în cauză, pe care Marian le păstrează cu sfinţenie în telefon, în care apar vedetele implicate în chestiune, şi cei doi tineri, părinţi deja. Părea că nu ştiau ce se întâmplă de fapt şi priveau în jur, cu camerele de filmat pe ei, muţi şi prea uimiţi de aşa noroc. Cu lacrimile curgând pe obraz, doar Marian făcea cruci după cruci de mulţumire că el, micuţa nevastă şi Ştefania vor avea unde locui. Tot atunci, familia a căpătat şi un frigider şi un pat mare, donate de două firme.

Cei doi s-au gospodărit în garsonieră cum au ştiut mai bine. Marian muncea, mai făcea un ban, aşa că au făcut curăţenie şi reparaţii în garsonieră, au văruit, şi-au cumpărat televizor şi alte lucruri necesare traiului, cu credinţa că după ce va trece perioada de închiriere vor avea poate casa promisă de primăria Gura Humorului.

Nu s-a întâmplat asta. Iar după ce anul şi jumătate a trecut, tânăra familie Dafin a ajuns aproape să fie aruncată în stradă.

„Imediat după alea 18 luni, proprietarul a mărit chiria. Noi băgasem bani în casă, dar n-a vrut niciodată să ni-i scadă din chirie. Cel care avea grijă de garsonieră, un poliţist local din oraş, ne-a frecat cum a vrut. La un moment dat nu mai aveam de unde plăti chiria. Nici bani de mâncare nu ne rămâneau uneori. Erau săptămâni în care am mâncat doar slănină cu ceapă şi mămăligă. Nu ne rămânea niciun ban. Marian lucra la magazinul Real, dar, cum aveam datorii, a plecat în Germania să muncească ca să scăpăm de ele. Dar am luat plasă. Când îmi amintesc de zilele alea mă ia cu frică. Au fost 4 luni de zile de muncă şi nu l-au plătit decât pentru vreo două săptămâni. Eu, acasă, ajunsesem la capăt. El era plecat, şi eu nu aveam niciun ban. Aveam datorii la apă, la lumină şi proprietarul voia să ne dea afară. Venea mereu la uşă, mă hăituia să-i dăm banii şi să-i dăm banii… N-am găsit decât să vând televizorul şi mai multe din casă, şi aşa am plătit chiria. Am zis «Dă-le încolo, dacă o să avem cu ce, ne luăm noi altele». Aşa am făcut rost de bani şi nu ne-a aruncat în stradă proprietarul. Lumea ne vorbea că vindem lucrurile date de televiziune şi de doamna Viorica, dar alea erau lucrurile cumpărate de noi. Nu mai zic că am avut factură la apă şi de vreo 800 de lei. Erau pierderi undeva în perete, dar ei ziceau că noi atât consumăm şi să plătim. A fost groaznic”, au povestit pe rând Nicoleta şi bărbatul ei despre acea perioadă de disperare.

…sperăm, sperăm în fiecare zi

Tinerii soţi au renunţat la garsonieră pentru că nu mai făceau faţă cheltuielilor şi presiunilor, şi de un an de zile locuiesc în Centrul multifuncţional. Între timp au stins, cu greu, şi datoriile la utilităţi făcute în garsonieră. Tot între timp s-a născut şi Nicolas, un băieţel ca o rază de soare, sănătos, puternic şi zâmbăreţ. Marian este în concediu de creştere a copilului şi câteodată munceşte în weekend, la o pensiune. Cu indemnizaţiile copiilor, intră ceva bănuţi în casă şi pentru că acum nu au grija unor cheltuieli, pot economisi câte ceva. Se duc bani pe scutece, şerveţele, medicamente când e cazul, şi alte lucruri pentru copii, dar e mare noroc, zice tânărul tătic, că „mama are ţâţă”.

„Nu pot să vă spun cât sunt de recunoscător că stăm aici şi cât de recunoscător le sunt doamnelor de aici pentru tot ce fac pentru noi” repetă într-una Marian Dafin.

Dar „gura de aer” nu va dura la nesfârşit. Potrivit contractului încheiat cu centrul, familia poate locui aici maxim doi ani. Tinerii speră ca între timp să primească veşti de la primărie şi că până la expirarea perioadei limită să aibă o locuinţă. Sunt încredinţaţi că s-ar descurca cu cheltuielile.

„Sperăm, ce putem face altceva? Încă un an poate fi mult, dar poate fi foarte puţin. Nu ştim ce va fi. De la centru nu ne aruncă nimeni afară, dar există un termen peste care nici doamnele nu pot face mai mult. Dar nu mai vreau să trecem iar prin fricile alea, să n-avem unde ne duce. Dacă eram numai noi doi, eram plecaţi demult în străinătate. Ne-am fi descurcat împreună. Dar cu copiii ce faci? Aşa că sperăm, sperăm în fiecare zi”, au spus cei doi tineri, cu glas moale.

Cu siguranţă că în fiecare oraş sunt sute şi mii de familii care visează la o casă a lor şi nu spun că familia Dafin ar merita să aibă una în defavoarea altor familii care-şi doresc acelaşi lucru.

Ştiu doar că Nicoleta şi Marian, doi copii care au crescut în plasament vor să-şi crească copiii în familie, într-o familie ca toate celelalte. Se simt în stare de asta şi nu vor să mai treacă vreodată prin spaima că, neavând o casă pentru cei mici, să fie obligaţi, chiar şi pentru o perioadă, să ajungă în grija statului. 

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI