Masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă

Veni-va ziua adevărului?

În curând se vor împlini 80 de ani de la masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă (Varniţa) din 7 februarie şi respectiv 1 aprilie 1941. Însă noi, trăitorii de astăzi, nu cunoaştem nici acum prea multe lucruri despre acea tragedie a românilor din Nordul Bucovinei, mai bine spus a buneilor şi părinţilor noştri, pe care au trăit-o ei atât în primul an de ocupaţie sovietică dinaintea războiului, cât şi ulterior, după reocuparea ţinutului, odată cu terminarea marii conflagraţii mondiale, faţă de ceea ce ştiau ei înşişi pe atunci. Se părea că a trecut suficient timp, în care lumea s-a răsucit de mai multe ori, chipul Europei s-a împânzit cu atâtea state noi de nu-şi putea închipui nimeni vreodată, iar împrejurările în care s-au produs acele măceluri ale românilor noştri paşnici aşa şi au rămas, neelucidate, după cum încă nu au fost identificate toate victimele nevinovate, nu se ştie unde au fost înhumaţi aceşti martiri, care a fost soarta celor arestaţi în urma evenimentelor de atunci, ce s-a întâmplat cu ei, ce au avut ei de pătimit, fiindcă ştim de bună seamă că au suferit ca Iisus pe Golgota. Vrem să ştim aceste lucruri, avem dreptul să le ştim, fiindcă sunt înaintaşii noştri de aici, oameni ai satelor noastre, în care trăim în continuare noi, cei de astăzi, români nord-bucovineni de toate vârstele, mai bătrâni sau mai tineri. Avem acest drept în virtutea oricăror drepturi de oameni ce suntem, dar şi a oricăror legi care există în orice stat normal, fiindcă este vorba de crime împotriva unui popor sau împotriva umanităţii, cum se spune astăzi, care nu au termen de prescripţie. Vrem să ştim nu pentru a pedepsi pe cineva, a trage la răspundere vreun stat oarecare sau a impune un oprobriu veşnic asupra vreunui regim politic oarecare, deoarece nu avem astăzi nevoie de aşa ceva – istoria le aşază pe toate la locurile lor după cum se cuvine şi fără ajutorul nostru. Vrem să ştim pur şi simplu de ce au fost sacrificaţi ca nişte animale necuvântătoare aceşti români necăjiţi, spunem români deoarece ei au murit, pentru că erau români într-adevăr, cu atâta demnitate umană şi naţională ce ne menţine nouă trează admiraţia şi recunoştinţa pentru jertfa lor, ne obligă să le cinstim şi să le păstrăm curată memoria, fiindcă atunci, în aprilie 1941, le-au fost pângărite doar trupurile, iar mai târziu, şi în repetate rânduri, până şi amintirea lor. Noi insistăm doar să le deplângem, chiar şi acum la trecerea atâtor ani, soarta nenorocită de a fi trăit într-o epocă vitregă şi cruntă, dar totodată s-o coroborăm şi cu ceea ce trăim noi în prezent într-un stat cu totul altul, dar nu lipsit de aceleaşi metehne dominatoare şi nesimţite de a ne priva până şi de cele mai fundamentale drepturi ale omului – dreptul la memoria naţională, la limba maternă, la identitatea etnică, cu unica deosebire că acum nu trebuie să mergem la graniţă să înfruntăm gloanţele grănicerilor, fiindcă suntem lăsaţi, cu multă generozitate ipocrită, ba chiar „îndemnaţi” frăţeşte, dar stăruitor, să plecăm nu doar în România, ci aiurea în Europa după o bucată de pâine pe care n-o mai putem avea la noi acasă, dar fără dreptul de a ne lua şi mormintele morţilor noştri, după cum şi toate celelalte pe care le-am agonisit timp de multe secole. Aşa pustiesc localităţile noastre, unde se aciuează tot mai mulţi străini, se împuţinează copiii, iar şcolile ce-au mai rămas, cu tot mai mare neobrăzare sunt trecute la o altă limbă de predare decât cea maternă care, printre altele, a avut trecere sub toate celelalte regimuri imperiale şi totalitare perindate prin istorie, dar nu şi în democraţia secolului XXI…

Vrem să ştim împrejurările în care au fost martirizaţi, cu ce s-au făcut vinovaţi, de ce au trebuit ei să sufere atâta fiind doar nişte ţărani umili, cu credinţă în Dumnezeu, cu dragoste pentru pământul pe care-l lucrau cu mare osteneală şi pe care păşeau parcă pe vârful degetelor de prea multă veneraţie faţă de glia care îi hrănea pe ei şi familiile lor atunci, dar nu şi acum, când a devenit pur şi simplu o povară. Vrem să ştim… Dar nu ştim până azi aproape nimic. Şi n-am făcut nimic ca să ştim ceva mai mult decât se ştia până la momentul de faţă. Deşi au apărut în ultimele două decenii mai multe cărţi, numeroase articole, s-a format o specie aparte de fel de fel de cercetători în ale istoriei, de specialişti care şi-au făcut pe temeiul acelor tragice evenimente nu zic o meserie, însă cel puţin şi-au creat o anumită notorietate sau mai bine spus îşi fac publicitate (mă refer la diferiţi deputaţi, foşti deputaţi, pretendenţi la deputăţie, politicieni meschini de toate calibrele, veniţi nu se ştie de unde şi cu ce scopuri, pretinşi lideri, demagogi pestriţi şi asexuaţi etc.), organizează diferite manifestări şi simpozioane, dau interviuri în anumite zile, ţin discursuri patetice la locul acelor crime, aduc preoţi care slujesc tedeumuri, de altfel acestea sunt întotdeauna emoţionante şi tulburătoare, ceea ce nu se poate spune şi despre predicile lor tributare aceloraşi tipicuri oficializate de acum prin oratorii de serviciu aleşi cu grijă de nu ştiu cine, dar în marea lor majoritate nu sunt decât nişte funcţionari de stat locali sau raionali. Anume ei dau tonul în manifestările noastre comemorative, rostind cuvinte searbăde, de serviciu, despre „crimele regimului stalinist împotriva bucovinenilor”, de parcă aceşti „bucovineni” nu ar fi avut nici mamă, nici tată, de parcă ar fi fost coborâţi aici cu hârzobul din cer sau ar fi fost aduşi de nu ştiu unde, chipurile, prin vicleşug, instigaţi de provocatori (teza respectivă a devenit de acum chit că o axiomă), care s-au adunat acolo fără să ştie ce vreau şi ce urmau să facă, deşi ei ştiau prea bine ce vroiau, fiindcă gândeau şi simţeau ca un tot întreg de aceeaşi obârşie, avându-şi rădăcinile adânci în satele româneşti de pe Valea Siretului, şi au venit acolo, la frontiera impusă arbitrar peste noapte, cu un scop foarte bine determinat şi conştientizat, dându-şi seama perfect de consecinţele pe care le puteau suporta, însă dorul fierbinte de ţară, dragostea şi solidaritatea faţă de neamul de care ţineau fiind mai puternice decât toate ameninţările şi pericolele reale şi iminente.

Dacă vom analiza cu atenţie ceea ce s-a scris despre Lunca şi Fântâna Albă, ne vom convinge că cel puţin în ultimele două decenii nu s-a adăugat absolut nimic nou la ceea ce s-a aflat şi s-a făcut public în anii 90, nu s-a identificat numele unor victime noi faţă de cele cunoscute, nu s-au limpezit împrejurările în care s-au produs aceste masacre, care au fost consecinţele lor, ce s-a întâmplat cu trupurile celor ucişi, câţi au fost în general (în acest sens există cele mai mari polemici şi declaraţii dintre cele mai controversate, afirmându-se, oficial, cel puţin de autorităţile ucrainene, că ar fi vorba de circa 20 de victime la Varniţa, ceea ce este strigător la cer de nedrept, dându-se dovadă de un cinism şi ipocrizie pur şi simplu fără limite, iar pe de altă parte la fel de nejustificate şi exacerbate sunt puseurile ultrapatriotice potrivit cărora ar fi fost asasinate aici mii de persoane, ceea ce de asemenea reprezintă o enormitate inadmisibilă, fiindcă asemenea presupuneri nefondate pot pune la îndoială în general veridicitatea acelor tragice evenimente, ne-ar putea aduce acuze de exagerare premeditată a numărului de victime, ar putea să arunce chiar o umbră de suspiciune asupra memoriei românilor cu adevărat martirizaţi la Lunca şi Fântâna Albă, deşi nu ar fi vina noastră, ci a celor care nu vor să facă publice documentele privitoare la ceea ce s-a întâmplat acolo. Nu încape îndoială că asemenea documente există şi dacă s-ar da dovadă de puţină omenie şi bun-simţ, toate aceste nedumeriri ale noastre ar putea fi lesne risipite, ceea ce rămâne de neexplicat însă este doar faptul care vor fi motivele ce-i determină pe decidenţii politici de astăzi de la Kiev, Moscova şi, de ce nu, şi de la Bucureşti, să păstreze în continuare intactă negura aşezată iniţial cu bună ştiinţă şi multă insistenţă asupra tragicelor evenimente de la frontiera sovieto-română arbitrar pusă în iunie 1940, ceea ce pe atunci era firesc pentru primele două capitale, fiindcă nu puteau răufăcătorii să-şi recunoască propriile nelegiuiri, însă rămân destule semne de întrebare referitoare la ultima dintre cele trei menţionate de ce s-a făcut atât de puţin în vederea elucidării tuturor împrejurărilor în care s-au comis aceste masacre împotriva românilor ce pot fi cu mare îndreptăţire calificate drept etnocid. Se ştie că autorităţile române de atunci au efectuat nu o singură anchetă în această privinţă, toţi refugiaţii din nordul ocupat al Bucovinei care reuşeau să treacă graniţa erau adăpostiţi la Rădăuţi, unde dădeau declaraţii unor anchetatori speciali cu privire la tot ce s-a întâmplat cu ei, dar şi referitor la situaţia rudelor şi a conaţionalilor rămaşi în zona anexată de sovietici. Anchete analogice s-au întreprins şi după revenirea administraţiei române în Bucovina de către Tribunalul din Cernăuţi (sub responsabilitatea preşedintelui Vasile Hrincu), acum chiar la faţa locului – au fost audiaţi martori, s-au deshumat unele morminte comune de la Lunca şi Varniţa, trupurile românilor martirizaţi au fost preluate de rudele acestora şi înmormântate în satele de unde ei proveneau, pe alocuri cu onoruri militare, şi pe bună dreptate, fiindcă aceşti români sunt adevăraţi eroi ai neamului. La Mahala, bunăoară, pentru cele peste o sută de victime câte au fost descoperite până atunci chiar s-a inaugurat un complex comemorativ. Adică s-au efectuat măsurile necesare de drept procesual prevăzute în asemenea situaţii, acţiuni care până la urmă, spre regret, nu s-au încheiat şi cu un proces propriu-zis în vederea condamnării, în contumacie, a vinovaţilor de aceste crime. Rezultatele acestor anchete privitoare doar la victime şi la reconstituirea evenimentelor din iunie 1940 şi până în iunie 1941, dar nu şi la cei care au comis măcelurile respective ce se încadrează evident la „crime împotriva umanităţii”, au fost făcute publice într-o serie de articole scrise de ziaristul Ion Dominte şi publicate pe parcursul lunilor mai-iulie 1942 în ziarul „Bucovina”, cu prilejul împlinirii unui an de la masacrul de la Poiana Varniţei, unde în ziua de 29 august a aceluiaşi an s-a ţinut o mare slujbă de pomenire pentru toate victimele grănicerilor sovietici şi s-a sfinţit o troiţă impresionantă în prezenţa a circa 30 mii de români din ţinutul eliberat. Probabil, în condiţii de război nu s-a putut face mai mult.

Însă ce împiedică acum să se dea în vileag documentele ce se păstrează în arhivele, în primul rând, din România, pentru ca mai apoi în virtutea dreptului nostru uman şi moral să revendicăm desferecarea arhivelor, păzite cu atâta străşnicie timp de aproape opt decenii, din Cernăuţi, Kiev şi Moscova, unde fără nici un dubiu se păstrează tot ce ne interesează pe noi, urmaşii acelor victime, în legătură cu masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă?

Ştefan BROASCĂ

 Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: