Invitaţie la Muzeul de Artă „Ion Irimescu” Fălticeni

 Urbea tihnită a Fălticenilor, străluminată de frumuseţea tainică a scrierilor sadoveniene, de umorul lui Creangă, de geniul poetic al lui Labiş, de Lovineşti, de efervescenţa prezenţei atâtor mari personalităţi ale neamului românesc şi ale lumii, şi-a serbat, la 27 februarie, pe unul din iluştrii ei fii, pe maestrul Ion Irimescu.

La ceas aniversar – 116 ani de la naştere, vă invităm să ne fiţi părtaşi bucuriei de a-l întâmpina pe marele artist, explorând împreună, cu sfioşenie, câteva din profunzimile artei sale.

Vieţuind precum arborii seculari, artistul a întărit creaţia sa artistică cu sevele pământului natal, dar a şi îmbogăţit-o cu valori ale artei universale, dăltuind cu răbdare şi migală un areal al muzelor, plin de căldură sufletească, de pace şi înţelepciune – lăcaşul de artă ce-i poartă numele, pe care unii dintre vizitatorii recenţi (2018) l-au definit drept “un muzeu al demnităţii naţionale a românilor”.

În arta irimesciană, nobleţea şi puritatea ţăranului român, blândeţea, perseverenţa, statornicia sa (moştenite de artist de la tatăl său), se întâlnesc cu spiritul rafinat, deschis spre înnoire, cu erudiţia franceză (prin mama sa).

Găzduită într-unul din cele mai frumoase aşezăminte ale oraşului copilăriei şi tinereţii artistului, lumea de neaşteptată bogăţie materială şi spirituală, de frumos artistic inefabil al creaţiei irimesciene, merge pe firul existenţei umane de la începuturi până astăzi, lăsându-ne să întrezărim în ea şi nuanţe profetice.

Gravitând în jurul persoanei umane, opera maestrului Irimescu are în ea zbaterea clipei (“Furtună”, “Cavalcadă”) sau transparenţa transcendentului (“Eden”, “Omul cu pasărea de aur”, “Elan-Tors Victorie”), echilibrul comuniunii (“Dialog”, “Domniţa”) sau energia unei elansări (“Pegas cu Apollo”, “Pegas şi Eutherpe”), pendulând între “statornicie şi zbor” (Gheorghe A.M. Ciobanu).

Fiu al nobilului şi înţeleptului popor român, artistul simte că între cunoaştere, sentiment şi credinţă există un fir nevăzut ce le uneşte pe acestea inseparabil. În creaţia sa vom întâlni acest dialog fructuos al ştiinţei (“Astronom”), al meditaţiei filosofice (“Cărturar”, “Meditaţie”) cu artele – muzica (“Muzica”, “Fete cântând”) şi dansul (“Ritmuri”, “Muzica” – altorelief, “Odalisce la fântână”), literatura (“Fată citind”, “Sadoveanu”, “Arghezi”), teatrul (“Mască” I şi II, “Portret interpretativ”) -, cu miturile (“Faun”, “Răpirea Europei”, “Luceafărul”) şi credinţa (“Moise”, “Pieta”, “Sfântul Gheorghe”- cu variantele lor, “Cântec înaripat”, “Rugăciune”).

În varietatea de teme şi subiecte abordate, dragostea maternă şi muzica, două popasuri predilecte ale sufletului artistului, acoperă o pondere însemnată, dezvăluindu-şi diverse şi subtile ipostaze, dar mai ales bucurându-ne sufletele.

Contemplând minunatele plăsmuiri artistice, ce ne întâmpină în muzeul de artă fălticenean, ne topim uneori în înfiorarea dulce şi ocrotitoare a îmbrăţişării materne (“Maternitate”, “Dragoste”, “Mama cu copilul”, “Dragoste maternă”), alteori ne odihnim în tihna unei comuniuni netulburate (“Dialog”, “Mărgelele”, “Mame cu copiii lor”) sau tresăltăm de voioşia jocului (“Joc în grădină”). Dar ne şi uimim de măreţia unor note de dramatism cu care maternul s-a întâlnit şi se întâlneşte în istorie prea adesea, ştiind că “bucuria de mamă este împletită, în lumea aceasta, cu multă întristare” (din Acatistul Preacuratei Fecioare Maria – “Bucuria celor necăjiţi”), adevăr exprimat de artist în mod direct în lucrări precum “Pieta”(cu variantele ei de sculptură şi grafică), “Nu vrem război”, sau indirect, precum în “Femei odihnindu-se”, “Povara ” etc.

În viziunea artistică a maestrului Irimescu, dragostea maternă are solemnitate, ne trezeşte în suflet o emoţie sfântă, prin sensibilitatea, profunzimea, frumuseţea şi echilibrul reprezentării, fie că e vorba de subiecte cu trimitere directă (“Ţărancă cu copilul-Rugăciune”) sau subînţeleasă (“Spre soare”) la sacralitate, fie în general.

“Binomul matern” ilustrând legătura mamă-copil este surprins de către autor cu deosebită naturaleţe, spontaneitate, seninătate, creând sentimentul unui sistem complet, căruia nu-i lipseşte nimic, apărând ca “singular şi suficient” (Gheorghe A.M. Ciobanu).

Atrăgându-ne în mrejele dulci ale unor sonorităţi muzicale melancolice şi liniştitoare, transpuse în forme, linii şi culori (“Elegie”, “Harpă”, “Fete cântând”) sau evocând plastic o fluenţă maiestuoasă, cu rezonanţe de catedrală gotică (“Orgă II”), făcând ca desenul sau sculptura să tresalte într-o preluare exteriorizată ( “Dans”, “Ritmuri”, “Fete cântând”) sau interiorizată (“Concert”-altorelief, “Portret de fată cântând”) a ritmului muzical, evocând portrete de personalităţi artistice de marcă din acest domeniu artistic (“Enescu”, “Lipatti”, “Ion Voicu”), maestrul ne mărturiseşte profunda sa admiraţie şi dragoste faţă de arta sunetelor.

În calitatea sa de artist şi om de geniu, el exprimă fără echivoc, cu curaj şi claritate, crezul său, potrivit căruia muzica, dar şi arta în general necesită trei coordonate fundamentale: talentul nativ, munca asiduă a omului sub îndrumarea unui maestru şi inspiraţia divină – ce stau la baza oricărei adevărate creaţii artistice.

La intrarea în muzeu, ne întâmpină o uimitoare lucrare în stil modern, în marmură albă: Eutherpe, muza care în concepţia vechilor greci inspira muzica (=“arta inspirată de muze”). Dăltuită cu vigoare, dar şi precizie, decupată drept, dar şi rotunjită, şlefuită în parte cu o fineţe eterică, lucrarea arată convingerea artistului că muzica este o unitate simbiotică a contrariilor – materialitate şi transcendent, o artă a libertăţii omului de a crea, adumbrit tainic de aripile harului divin. Astfel, deşi îi conferă “trup” personajului, totuşi îi decupează calota craniană, adică înlătură simbolic acel element ce ţine de trufia omului căzut din har (precum în lucrarea ”Icar”), care se încrede doar în mintea sa, care reduce cunoaşterea, trăirea, existenţa însăşi, la propria capacitate limitată (şi frecvent denaturată) de analiză şi înţelegere mentală, fiind “sleit în propria umanitate” (Andrei Pleşu). Dezbărată de egocentrism, evitând extremele, mintea despătimită devine în mod firesc pistă a dialogului divino-uman, generator de valori perene, pe plan material şi spiritual, pe care le adună “în comoara inimii”.

Până la această treaptă, însă, maestrul a avut de străbătut calea anevoioasă a devenirii ca om şi ca artist (“Sculptor”), pornind de la entuziasmul şi încercările uceniciei, învăţând din nereuşite, evoluând cu fiecare nouă izbândă.

Încheind modesta noastră evocare, vă mulţumim pentru bunăvoinţă, răbdare, atenţie şi vă invităm la Muzeul “Ion Irimescu” din Fălticeni, la moştenirea spirituală lăsată nouă cu paternă dragoste de maestrul Ion Irimescu, prin care suntem chemaţi la un ospăţ bogat al cunoaşterii, făptuirii şi contemplării, în fărâma noastră de timp pământesc, în bucuria comuniunii, pe calea ce urcă spre cer.

MARIUS CORNELIU DĂSCĂLESCU, muzeograf

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: