În locul potrivit, la momentul potrivit (III)

(Varianta australiană)

Eram în Anglia, la Londra. Dimineaţa eram la colegiu, iar după-amiaza la serviciu. Mă bătea gândul să emigrez în Australia şi am scris postului de radio Europa Liberă să mă ajute cu o adresă din Australia. Aşa am luat legătura cu Asociaţia Românilor din Australia.

Am schimbat câteva rânduri cu preşedintele asociaţiei şi, deşi aveam şanse mari de a fi acceptat să emigrez în Australia, m-am întors în România, căci tocmai mi s-a spus (la o bere, cu fostul rector al Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava) că „ţara merge într-o direcţie bună!”.

Am păstrat legătura cu preşedintele Asociaţiei Românilor din Australia şi, în 1996, l-am rugat să-mi facă o invitaţie pentru a vizita Australia; bineînţeles, o mică parte, căci Australia este cam de 32 de ori mai mare ca România.

Am solicitat viză pentru trei luni şi am mers în Australia abia în octombrie 1997. Am făcut trei expoziţii de caricatură în Sydney, Coffs Harbour şi Canberra şi am şi vândut zece desene (format A5, cu preţuri între 25 şi 80 dolari australieni – 1 dolar australian era, la vremea aceea, 0,7 dolari USA).

Ca să mă întreţin, până a pleca din România, l-am rugat pe preşedintele asociaţiei să mă ajute „să-mi găsesc ceva de lucru, căci vreau să stau în Australia între trei şi şase luni şi nu vin decât cu 100 de dolari în buzunar”. Dânsul mi-a răspuns că mă poate ajuta şi să vin.

Am lucrat la negru. Am lucrat, cu români, în construcţii, în Sydney şi în Canberra. Mi-am câştigat cazarea, mâncare şi ceva bani de buzunar.

De Ziua României am fost la ambasada noastră din Canberra şi, pe lângă mâncare, muzică, dans şi bună dispoziţie, am putut lua legătura şi cu alţi români, mulţi dintre ei fugiţi până ca România să ajungă „pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres”.

În Sydney mi-am prelungit viza cu încă trei luni şi am mers cu autostopul 880 km, de am făcut revelionul ’98 în Melbourne, pe iarbă, în grădina unor români de acolo.

Cu ei am venit undeva mai sus de Sydney, la Mudgee, (în total peste 1000 km) şi m-au prezentat altui român, care avea o afacere în domeniul podgoriilor. Practic, contribuia şi el, alături de alte echipe, la plantarea şi formarea a 1.100 (una mie, una sută) hectare de viţă-de-vie. Proprietar era un filipinez, căsătorit cu o soră a soţiei fostului preşedinte filipinez Marcos.

Lucram zece ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Munca era uşoară. Câştigam 90 de dolari australieni pe zi. După ce-mi plăteam toate cheltuielile cu cazarea, mâncarea şi transportul îmi rămâneau în buzunar cam 65 de dolari. Am lucrat acolo şase săptămâni, până s-a terminat perioada de formare a viţei-de-vie; vara lor, sfârşitul lui februarie.

Am locuit într-un soi de camping, într-un bungalow, şi mergeam la lucru (cam 20 km) până a se face ziuă, cu un microbuz al unui român din Brisbane. Am şi acum în urechi postul de radio ABC (Australian Broadcasting Corporation) pe care-l ascultam în drum spre lucru: „Good morning, across Australia! (Bună dimineaţa, dintr-o parte în alta a Australiei!)”.

Fără a depăşi cele şase luni ale vizei, m-am întors în România, dar tot în 1998 am plecat din nou în Australia. Aveam deja unele contacte stabilite şi, după ce am vorbit la telefon din România, am primit garanţia că voi putea lucra din nou la viţa-de-vie.

Am ajuns în Australia într-o vineri a lunii noiembrie. M-am odihnit în respectiva zi, adică am dormit (diferenţa de fus orar este de 9 ore, pe timpul iernii din emisfera nordică).

Sâmbătă mi-am zis că, până să merg la lucru (duminică am făcut autostopul până la Mudgee, iar luni lucram deja) să merg să mai văd, la pas, Sydney-ul; zona centrală, grădina botanică şi Opera.

Am ieşit din grădina botanică şi m-am plimbat pe chei, trecând prin spatele Operei. Când am ajuns în dreptul Operei, am văzut înăuntru (în partea din spate) un bar, ale cărui uşi erau deschise. Am intrat şi am băut o bere, pentru a mă pătrunde mai bine de spiritul australian.

Când am băut eu berea aceea, ce să vezi?! S-a nimerit o pauză a spectacolului ce avea loc în clădirea Operei. M-am amestecat printre spectatorii. Ce mi-am zis?! Hai, că poate am noroc şi văd şi Opera pe dinăuntru. Ca să o vizitezi, când nu erau spectacole, taxa era în jur de 15 dolari australieni.

Am urcat scările şi m-am întâlnit cu un uşier. I-am spus că eu nu sunt unul dintre spectatorii aceia, sunt tocmai din Europa şi aş vrea să văd puţin sala. Dânsul mi-a zis că nu este nicio problemă, dar să merg tocmai la uşa de sus, căci de acolo se vede mai bine. Am urcat, am admirat sala şi am coborât.

La întoarcere, m-am întâlnit din nou cu respectivul uşier. I-am mulţumit şi i-am spus că a fost amabil cu mine. Minunea minunilor! Dânsul m-a întrebat: „Would you care to see a ballet?! (V-ar plăcea/ interesa să vedeţi un balet?!)”. … Au urmat câteva amabilităţi din partea mea şi, după ce spectatorii şi-au ocupat locurile lor, m-am aşezat şi eu într-un rând al Operei din Sydney şi am văzut (GRATIS!) partea a doua a respectivului spectacol.

Exact de luni am intrat în pâine (10 ore pe zi, 7 zile pe săptămână), la viţă-de-vie şi bumbac. După circa trei luni şi jumătate petrecute pe câmp, la temperaturi în jurul a 40 de grade, când m-am întors în Sydney aveam senzaţia că sunt sălbatic, atât eram de rupt de realitate!

CONSTANTIN PAPUC

P.S.: Urmează varianta singaporeză.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: