Buchiseli. Cuvinte înmiresmate

 Între extremele (cele rezonabile, fiindcă ignorăm, deopotrivă, intrările foarte recente şi ieşirile din uz cu secole în urmă) ale lexicului limbii române – arhaismele şi neologismele – există şi cuvinte care, nefiind cuprinse în categoriile menţionate, se detaşează în limbajul curent ca elemente demne de a atrage atenţia şi de a caracteriza o rostire / scriere expresivă, elegantă, bogată în sugestii (inclusiv despre vorbitor). Întrebuinţate firesc, fără ostentaţie, ele aduc în enunţuri o adiere de mireasmă discretă, asemenea parfumurilor agreate de persoanele autentic rafinate; salvează, totodată, exprimarea de riscurile aşa-numitei „limbi de lemn” sau „de plastic”.

 Fiindcă, lingvistic, nu ştim a avea o denumire consacrată care să le particularizeze în masa vocabularului, aflându-se, mai degrabă, în vecinătatea arhaismelor, le vom pune eticheta vag metaforică de „cuvinte înmiresmate”. Şi tot fără pretenţii de rigoare ştiinţifică, vom exemplifica această pseudocategorie lexicală cu doar câteva mostre alese la întâmplare, prin căutare nu în memoria vreunui computer, ci în cea proprie, nu prea generoasă, selecţia sumară făcându-se după o simplă primă privire. Şi pentru ca ariditatea tratării să fie cât de cât compensată printr-un element de posibil interes, o s-o însoţim cu povestea… etimologică a fiecărui cuvânt adus în atenţie într-o ordine (tot) aleatorie.

  • ODINIOARĂ. Concurat de sinonime precum demult, odată, pe vremuri etc., care adesea se impun în preferinţele vorbitorilor ca şi cum acelea s-ar afla mai la îndemână, acest cuvânt are o mare vechime în limba română; provine din o+dinioară, cel de al doilea component fiind moştenit direct din expresia latinească de+una+hora. Atestat în Psaltirea scheiană şi la Varlaam, a cunoscut şi o formă mai veche – dănăoară. Cu un înţeles pe care l-a pierdut – „vreodată” – , apare în texte aparţinând lui Conachi, Budai-Deleanu, iar cu cel păstrat până astăzi, la Negruzzi, Eminescu, Sadoveanu ş.a.
  • ADINEAURI. Spre deosebire de ruda sa mai îndepărtată de mai sus, acest adverb nu are „rivali” decât în varianta unor formulări mai lungi: cu câteva clipe înainte, puţin mai devreme etc. Moştenit, de asemenea, direct din asocierea latinească ad+de+in+illa+hora, şi acest cuvânt beneficiază de o atestare destul de veche (la Dosoftei, Viaţa şi petreacerea sfinţilor, 1682), regăsindu-se frecvent în texte literare ale marilor scriitori.
  • ALTMINTERI. Conform opiniilor unor lingvişti, între care se detaşează Sextil Puşcariu, acest adverb este (făcând, desigur, abstracţie de substantivul minte) singurul în care am păstrat şi noi pe lat. mente (ablativul lui mens), care, cum se ştie, e foarte productiv în franceză pentru formarea adverbelor din adjective. Multe dintre dicţionarele importante îl prezintă ca urmaş al lat. alteramente. Având sensul de „altfel, în alt chip, altcum”, el provine din lat. aliamente, partea finală (-ri) implicând nişte dificultăţi în explicare. În această formă ori în variante precum almintere, almintrelea, almintrele, nici el nu este ocolit de scriitori, fiind prezent la Caragiale în enunţul „Nici aşa, nici altminteri”, pe care l-a preluat Andrei Pleşu ca titlu al unei căutate rubrici din „Dilema veche”.
  • AIUREA („în alt loc, în altă parte, undeva”) este, în primul rând, adverb, dar capătă, datorită înţelesurilor menţionate, şi valoare de interjecţie, mai ales în limbajul familiar. Intră şi în componenţa unor expresii ca într-aiurea, pe aiurea, a vorbi aiurea sau, mai nou, aiurea-n tramvai „fără sens”. Aparţinând tot moştenirii latineşti (aliubi+re+a), este prezent într-unul din textele lui Coresi (1581, Carte de învăţătură) şi se înrudeşte (fiindu-i deseori semnalată corespondenţa sau analogia) cu fr. ailleurs ori cu v. sp. alubre, unii lingvişti susţinând totuşi că e vorba de o coincidenţă întâmplătoare între aceste limbi şi română. Nu este însă nicidecum întâmplătoare, date fiind evoluţiile semantice fireşti, obţinerea prin derivare de la aiure(a) a verbului a aiura / a aiuri şi, de aici, a subst. aiureală şi a adj. aiuritor. Pentru adj. aiurit se preferă (după Iorgu Iordan) etimologia după fr. ahuri, recunoscându-se că e apropiat de aiurea.
  • AIDOMA. Cu acest cuvânt, explicat de dicţionare prin „la fel, întocmai, în mod evident…”, părăsim seria latinismelor pentru a intra în cea a slavismelor. Etimologia cu care sunt de acord toţi specialiştii trimite la a+sl. vidomu „vizibil”. Atestat în aceeaşi scriere mai sus menţionată a lui Dosoftei, adverbul cunoaşte şi o formă învechită, mai apropiată de origine, avidomă, sau regională, avidoma. Circulaţia populară este dovedită şi de prezenţa (în forma literară) a lui aidoma într-unul din basmele lui Ispirescu.
  • AIEVEA (ca adv.: „în realitate, cu adevărat, clar, limpede”; ca adj.: „real, palpabil, concret”) provine din a+sl. jave. Atestat la Varlaam (Cazania, 1643), se regăseşte, de asemenea, în basmele lui Ispirescu.

 Pierdute / ascunse în masa amplă a vocabularului (ca elemente ale lexicului secundar), aceste cuvinte (alese, majoritar, în temeiul unei percepţii …olfactive subiective, dintre cele care încep cu a) merită a fi întrebuinţate fără reticenţe spre folosul comunicării expresive şi spre dăinuirea lor în limba vie.

I. NEDELEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: