Protopopiatul Fălticeni

Ucraina – pravoslavie între populismul poroșenkist și mesianismul moscovit

Am fost solicitat de către ziarul „Crai nou” să scriu câteva rânduri despre situația eclesială din țara vecină, din Ucraina. Recunosc că m-am codit, nu din pricina faptului că nu aș avea habar despre cele ce se întâmplă acolo, ci pentru că m-am identificat imaginar cu credicioșii ortodocși locuitori ai acelor meleaguri, care de fapt sunt singurii perdanți ai conflictelor politico-religioase promovate și intensificate de cercuri de interese, mai mult sau mai puțin oculte, și mai ales cu credincioșii ortodocși români de acolo.

Situația Ortodoxiei din Ucraina este tributară situației istorico-politico-administrative. Țara de astăzi este moștenitoarea zestrei imperialismului țaristo-sovietic; ea care era o ”ocraină” (margine), a acaparat de-a lungul a câtorva veacuri mai multe ”margini” de la popoarele și țările vecine, prin diferite artificii și subterfugii politico-militaro-administrative. Rog să nu fiu înțeles greșit: respect cazacii zaporojeni (adevărații ucraineni) și etniile huțulă și ruteană, citesc cu drag lirica romantică al lui Taras Șevcenko, am empatizat cu idealurile lui Iaroslav cel Înțelept, Ivan Mazepa și Bohdan Hmelnițki, plâng gândindu-mă la Holodomor (marea foamete din 1932-33), dar mi-e greu să trec cu vederea unele invazii ale cazacilor (amintesc numai cea de la 2 iunie 1622 și de cele ale lui Timuș Hmelnițki la Suceava) asupra românilor moldoveni, mi-e groază de atrocitățile lui Nestor Mahno și (mai ales) ale lui Roman Shuhevici și Stepan Bandera, și mă înfurii văzând românismul sângerând din Nordului Bucovinei, Herței și Bugeacului.

Din punct de vedere religios, Ucraina este un stat polireligios și multiconfesional. Deși sunt mici comunități religioase catolice, musulmane, mozaice, protestante, hinduse și budiste, creștinii ortodocși sunt majoritari, dar dezbinați din interes sau/și mândrie, de viziuni Est/Vest, de… ”vrăjmașul”.

Canonic, Ortodoxia din Ucraina este reprezentată de Biserica Ortodoxă Ucraineană aflată sub jurisdicția Patriarhiei Ruse (Украинская православная церковь Московского патриархата). După 1990, aceasta a avut ca întâi stătător pe Mitropolitaul Filaret (Denysenko) – 1990–1992, cel care a rupt legătura canonică cu Rusia, fiind înlocuit cu Mitropolitul Vladimir (Sabodan) – 1992–2014, iar acum „leader-ul” ei este Mitropolitul Onufrie (Berezovsky), fost Mitropolit al Cernăuților și Bucovinei. Mai sunt câteva grupări dizidente cu pretenții de ”pravoslavnice”, dar ”cuiul lui Pepelea” îl reprezintă Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Kievului), „recunoscută” acum de Patriarhul ecumenic Bartolomeu.

„Splitarea” Pravoslaviei ucrainene s-a produs după 1991. Separându-se Ucraina de Federația Rusă prin dizolvarea de jure a URSS (de facto niciodată), unii episcopi mai progresiști au hotărât să se debaraseze de influența eclesială a Moscovei, luând astfel ființă Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Kievului) – Украї́нська Правосла́вна Це́рква – Ки́ївський Патріарха́т – la 25 iunie 1992, sub conducerea Patriarhului Mstyslav (Skrypnyk), urmat apoi de Patriarhul Vladimir (Romaniuk) și de Patriarhul Filaret (Denysenko). [Înainte de aceasta, a mai existat o fracțiune, Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană (Українська автокефальна православна церква), apărută în 1921 (a ”funcționat” până în 1936), reactivată între 1942-1944, și iarăși apărută în 1990, dar absorbită de Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Kievului) la 15 decembrie 2018]. Acum (începând cu 15 decembrie 2018), această dizidență bisericească este condusă de Mitropolitul Epifanie I (Dumenko) al Kievului și al întregii Ucraine” (Київський і всієї України), cel care, printre altele, a copilărit în satul Jadova Veche din regiunea Storojineț.

Așadar, avem acum în Ucraina două grupări eclesiale ortodoxe canonice: cea independentă (a lui Epifanie) și cea jurisdicționată Moscovei, dar autonomă (a lui Onufrie); prima este recunoscută doar de Patriarhia de Constantinopol, iar cea ce-a doua de toate celelalte Biserici Ortodoxe surori.

Deci, Ucraina vrea autocefalie… Bine, dar cine vrea: statul care moștenește pământuri ce de jure nu-i aparțin? Sau ucrainenii ca națiune de sine stătătoare? Dar rușii, românii și alți ordodocși din Ucraina ce-și doresc (sau pe ei nu-i întreabă nimeni)? Regretabil este faptul că autocefalia în Ucraina a ajuns să fie o miză electorală, un moft politic și populist susținut de președintele Petro Poroșenko și cerut cu insistență de Uniunea Europeană.

Plusul cu care vine Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Kievului)  – BOU-PK este diortosirea cărților de cult în limba ucraineană, deci înlocuirea limbii slavone din cult. Cred cu tărie că fiecare om, fiecare etnie și fiecare națiune trebuie să se roage în limba ei, să fie tributară propriei culturi, propriilor rânduieli, fără bineînțeles să dilueze Predania panortodoxă. Căci și Apostolul Pavel recunoaște că „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină.”(I Cor. 14, 19) Și, să recunoaștem și noi: dacă nu era un diacon Coresi, un Dosoftei al Moldovei și (mai ales) un Antim Ivireanul, și noi acum ar fi trebuit să slujim în slavonă ca în timpul acestora, oare ce-am fi înțeles? Personal, cred că vremea „limbilor sacre” – latina, greaca veche și slavona – impuse tuturor prin imperativul despotic al „ascultării”, a cam apus. BOU-PK susține introducerea limbii ucrainene în cult, iar aceasta încurajează populația (multietnică, agresiv ucrainizată) să adere la ea din motive practice, pentru a înțelege cultul. Minusul BOU-PK este samavolnicia cu care încearcă să fie recunoscută și primită în panortodoxie, și perfidia cu care încearcă să-și câștige adepți: de exemplu, românilor din Ucraina li s-a promis că-și vor putea săvârși în continuare slujbele în limba română dacă vor trece la BOU-PK (deși se bucură de acest drept în cadrul BORu). Când perfidia nu este de folos, BOU-PK recurge la „arsenalul greu” de convingere: în Ucraina, bisericile nu aparțin cultului, ci comunității, deci statului; metoda folosită este următoarea: primarul (împreună cu șeful de post și reprezentanții BOU-PK) convoacă Adunarea parohială chiar în lipsa preotului paroh, iar în ședința Adunării parohiale, oamenilor li se prezintă ”avantajele” schimbării taberei eclesiale, uneori folosindu-se tactici opresive și șantajiste NKVD-iste, iar oamenii proaspăt ”convinși” de schimbarea macazului îi propun parohului să adere împreună cu ei sau să lase cheile bisericii la plecare. Așa ”au aderat” la BOU-PK, din decembrie 2018 până acum, cele câteva parohii rusești aparținând de Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Moscovei (BOU-PM).  Mai grav: într-un interviu, arhiepiscopul major Sviatoslav Șevciuk al greco-catolicilor ucraineni (cam 6,2 milioane la număr) a afirmat că „există deja o înțelegere între mitropolitul Kievului Epifanie și Biserica greco-catolică ucraineană, cu privire la nivelurile lor de cooperare”; acest proiect vizează și realizarea comuniunii euharistice între cele două structuri: „Comuniunea euharistică cu Biserica Ortodoxă Ucraineană este un plan bun pentru greco-catolici”, a spus Șevciuk (cf. https://spzh.news/ru/news/59035-glava-ugkc-jevkharisticheskoje-jedinenije-s-pcu–nasha-radostnaja-perspektiva). Ca o picanterie, amintesc de o afirmație a Patriarhului Filaret al BOU-PK din octombrie 1989: „Uniații nu vor fi legalizați niciodată în țara noastră” (citat de Christopher Andrew și Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive and the Secret History of the KGB, 1999, p. 503).

Totuși, Patriarhia Moscovei nu este de plâns, căci în decursul veacurilor ea a militat pentru mesianismul panslavic, iar imperialismul expansionist al țaratului și apoi al sovietelor a constituit motorul de dezvoltare a misionarismului rus. Astfel, ce provincie era anexată de Imperiul Țarist sau URSS devenea parte constitutivă a Patriarhiei Moscovei, încât Biserica Ortodoxă Română fiind văduvită de jurisdicție asupra Basarabiei întregi (1812), Ținutului Herței și nordului Bucovinei (1944). Astăzi Patriarhul Moscovei este „al Rusiei întregi” (всея Руси), iar Mitropolitul Chișinăului (de sub jurisdicția Moscovei) este și ”al întregii Moldove” (inclusiv a părții rămase în România?).

După cum am mai spus, năduful cel greu este al credincioșilor, ce se văd divizați de mai-marii lor, în special cei români (sunr 127 de parohii românești aflate sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei și în uitare de românii din patria-mamă). Într-un comunicat de presă, privitor la situaţia bisericească din Ucraina, pe 21 februarie a.c. Sfântul Sinod BOR a subliniat următoarele aspecte:

„4. Timp de aproape 30 de ani nu a fost rezolvată problema schismei din Ucraina şi nici nu s-a făcut apel la o mediere pan-ortodoxă, aşa cum s-a procedat în cazul schismei din Bulgaria. Constatându-se acest impas în rezolvarea situaţiei, Patriarhia Ecumenică a acordat Tomosul de autocefalie ierarhilor, clericilor şi credincioşilor care se aflau în schismă cu Biserica Ortodoxă Rusă şi cu întreaga Ortodoxie, însă acest tomos a fost acceptat doar de către ortodocşii ucraineni care nu se aflau în comuniune cu Patriarhia Moscovei. Prin urmare, problema unităţii ecleziale în Ucraina nu este în prezent rezolvată deplin, şi pentru că aici există o mare populaţie de etnie rusă, care păstrează legătura directă cu Patriarhia Moscovei.

  1. Privitor la această situaţie bisericească tensionată din Ucraina, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reiterează punctul de vedere exprimat anterior în cadrul şedinţelor sale din 24 mai 2018 şi din 25 octombrie 2018. S-a recomandat atunci ca Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei să identifice, prin dialog, o soluţie a diferendului bisericesc amintit, prin păstrarea unităţii de credinţă, respectarea libertăţii administrativ-pastorale a clerului şi credincioşilor din această ţară (inclusiv dreptul la autocefalie) şi restabilirea comuniunii euharistice. În caz de nereuşită a dialogului bilateral, este necesară convocarea unei sinaxe a tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe pentru rezolvarea problemei existente.
  2. Pentru o decizie concretă şi corectă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la o viitoare şedinţă a Sfântului Sinod se va ţine seama cu prioritate de faptul că în Ucraina există 127 de parohii ortodoxe româneşti, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Patriarhia Moscovei. Este necesară o consultare reală a acestor ortodocşi români, care sunt preocupaţi de păstrarea identităţii lor etnice şi lingvistice. În acest sens, este necesară obţinerea de garanţii scrise din partea autorităţilor bisericeşti şi ale statutului ucrainean că identitatea etnică şi lingvistică a românilor va fi respectată, precum şi că aceşti ortodocşi români vor avea posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român şi a cultiva legături spirituale cu Patriarhia Română, spre a fi sprijiniţi prin trimiterea de cărţi de cult şi de teologie în limba lor maternă, adică limba română. S-a menţionat faptul că, în România, funcţionează deja un Vicariat Ortodox Ucrainean, începând cu anul 1990.
  3. De asemenea, Patriarhia Română va solicita Patriarhiei Ecumenice o lămurire privind soluţionarea problemei ierarhilor şi preoţilor necanonici din Occident, care au aparţinut fostului «Patriarhat al Kievului».”

Perfect! Totuși, o minoră completare se impune: Vicariatul Ortodox Ucrainean din România (cu sediul la Sighetul Marmației) depinde canonic de Patriarhia Română (cf. Statutul pentru organizarea și funcționarea BOR, 2008, p. 16).”Vicariat Ortodox Român” în Bucovina… foarte bine. Dar de cine să aparțină? De BOR? De BOU-PM? Sau de BOU-PK? Sau să fie ca o feudă în cadrul teritoriul jurisdicțional canonic al altei Biserici Ortodoxe soră precum este Episcopia Daciei Felix (necesară pentru românii/vlahii bănățeni și timoceni, dar care crează tensiuni în relațiile cu eparhiie Bisericii Ortodoxe Sârbe)? Problema este spinoasă, iar configurația statalo-administrativă îngreunează mai tare situația: România a renunțat la românii din interiorul granițelor Ucrainei prin Tratatul privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina (Constanța, 2 iunie 1997). BOR are totuși câteva parohii în Ucraina, în vechiul Bugeac, dar niciuna în nordul Bucovinei sau Herța.

Răni pe obrazul Ortodoxiei sunt de asemenea și problema Bisericii Georgiene (cu Osetia și Abhazia), a Bisericii Sârbe (cu autoproclamata autocefalie a Macedoniei), conflictul dintre Patriarhia Antiohiei și cea a Ierusalimului privind jurisdicția aupra emiratelor arabe și cele privind jurisdicția Patriarhiei Ecumenice peste hotarele istorice.

De când ne-am cizelat în deontologie diplomatică și ne-am specializat a vorbi cu interes și cu sensuri multiple, am uitat de metoda de împăcare și unire ce este la îndemâna oricui: rugăciunea. Lipsa rugăciunii este tocmai ceea ce va adânci hăul schismatic ce se vădește între credincioși, între ortodocși, între neamuri și nații. Interese ignobile rup cămașa lui Hristos, Biserica, cea țesută dintr-o singură bucată – dragostea jertfelnică a Mântuitorului. Toți vor titluri, mitre, poleiri, zorzoane, toți vor „să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi” (Mt. 23, 7), dar nimeni nu mai vrea să se jertfească, nimeni nu mai caută Adevărul și Viața, ci „adevăruri” ale vieții proprii, „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps. 13, 3). Cezaro-papismul face astfel ravagii încât unii își umflă mușchii printr-o sforțare despotico-bizantină și dau tomosuri de la sine putere, fără a consulta și alți întâi-stătători ai Bisericii și fără a urma Predaniei.

Sper ca perioada Marelui Post să fie și spre luminarea minților decizionale, ca să devină receptacule ale voinței divine, ale iubirii ce unește întru Hristos, și să reflecteze profund la cuvintele mântuitoare: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.”(In. 15, 5).

 Prof. CONSTANTIN TÂRZIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: