Ştefania Roşu…

Încep să toarcă iar amintirile. Timpul, neiertător, face doar ceea ce ştie el mai bine. Noi, iute trecători prin el. Căutăm să-l preţuim prin fapte bune, aşa cum ne-au învăţat cei care ne-au dat viaţă, ne-au crescut şi ne-au îndrumat paşii pe drumul ales.

Se tot cern amintirile… Mă bucură, dar mă şi întristează. În ultimul timp vorbesc doar în gând cu Ştefania, plecată surprinzător, la sfârşit de vară, în lumea fără dor, lăsând nemângâiată familia, dar şi pe cei care au cunoscut-o şi îndrăgit-o. Era tânără pensionară din învăţământ, bunică a două nepoţele dragi ca lumina ochilor. Odată am întrebat-o dacă nu s-ar muta cu soţul acolo, la Bucureşti, pentru a le fi aproape celor două floricele, nurorii şi unicului lor fiu. M-a privit lung. A oftat adânc, lăsând câteva lacrimi să se strecoare pe obraz.

– Aş zbura în fiecare dimineaţă până acolo! Mă culc şi mă trezesc cu ei în gând. Depărtarea asta nu-mi dă deloc pace, dar mai ales…

Cine bănuia că în sufletul ei se ducea o luptă ascunsă şi dureroasă cu o boală care i-a grăbit sfârşitul?

Era de o rară distincţie în gândire şi atitudine. Din cuvinte atent alese te atrăgea ca un magnet. Nu se putea să nu o asculţi cu mare plăcere. Cum intra în cancelarie, după ce se suna de pauză, punea catalogul la locul lui, ne privea zâmbind şi apoi se îndrepta spre căniţa cu cafea aburindă. După ce bea două, trei guri, îl lăuda pe cel care a făcut-o, încropind, pe loc, câte un catren sau o glumă bună. Găsea adesea şi câte un moment în care îşi manifesta mulţumirea că elevii îndrăgeau disciplina pe care o preda. Reuşea, pe dată, să-i învioreze pe acei colegi care trădau o oarecare neîmplinire sufletească, spunându-le că viaţa devine frumoasă prin voinţă, efort propriu şi gândire mereu pozitivă.

La practica pedagogică a studenţilor de la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, ea cu o grupă la limba franceză, eu cu alta la limba şi literatura română, ne consultam adesea şi desfăşuram şi unele activităţi împreună. Căutam idei noi, moderne, cu aplicabilitate în lecţii, dar şi la ore de dirigenţie, momente poetice şi de teatru şcolar, proiectare didactică, şedinţe cu părinţii etc., pentru a-i înarma pe viitorii profesori cu lucruri de care vor avea nevoie chiar de la începutul carierei lor. Elevii o iubeau nespus de mult, iar ca dirigintă era ca o adevărată mamă. Un cadru didactic cu reale calităţi, model de conduită profesională şi morală. A fost o familistă deosebită, elogiindu-şi soţul ori de câte ori i se ivea ocazia. Uşa casei lor era deschisă cu bucurie celor care îi călcau pragul. Despre Emi, fiul lor, deşi era un elev cu rezultate deosebite la învăţătură, niciodată nu s-a lăudat, incluzându-l în categoria copiilor obişnuiţi, cu preocupări specifice vârstei.

Prin faţa ochilor îmi tot trec secvenţe din acei ani, când Ştefania venea cu noutăţi, care de care mai vesele, semănând în jur zâmbete şi voie bună. Rar se întâmpla să nu se petreacă o asemenea stare. Atunci, dintr-un colţ al cancelariei, cineva o fixa cu privirea şi rostea mucalit: „Azi nu va fi soare”. Uneori căuta să-ţi ofere o surpriză plăcută, atunci când nu te aşteptai. Într-un an şcolar, într-o zi de joi, mi-a spus, înaintea ultimei ore, să nu plec acasă, să o aştept. M-am tot gândit, ce poate fi? Surpriza a fost cu vârf şi îndesat.

– Nu vrei să facem un şpaţir?, mi s-a adresat cu glasul catifelat. Gheorghiţă, soţul meu, e plecat la „moşie” la Şcheia. Se va întoarce după ora 18.

– Da, cum să nu!, i-am răspuns oarecum surprins. Ai deja un plan stabilit?

– După ce vom ieşi în stradă îţi voi spune. Ştiu că eşti tare curios! Nu bănuieşti nimic? O luăm la dreapta, pe bulevard, râse ea! S-a deschis un Second-hand. În mai puţin de cinci minute vom fi acolo.

Înăuntru erau două mormane de lucruri de tot felul. Abia dacă te vedeai de după ele. Unii priveau miraţi, alţii trăgeau şi scoteau la iveală câte un obiect, ce nimerea. Începând să râdă, Ştefania a intrat în joc. A extras deodată o cămaşă bărbătească, având culoarea vestelor celor de la salubrizare. Un portocaliu ce îţi tulbura vederea. A studiat-o atent şi mi-a spus că este dintr-un material foarte bun. Păcat că e mărime mică pentru soţul ei. M-a convins dintr-o clipire să o iau eu. N-am vrut să-i refuz propunerea.

– Cum să îmbrac aşa ceva?, am întrebat-o aproape silabisind. Nu se poate!

– Ba da! Am o idee grozavă, dacă o cumperi! Mergi pe mâna mea! I-o dai lui Marian din clasa a V-a, a cărui mamă lucrează la „Zimbru”. Ţi-o va vopsi, contra cost, în verde putred. Va ieşi o frumuseţe! Nu mai sta pe gânduri. Treci cu ea la casă!

A doua zi i-am dat-o băiatului. După ora de limba română, clasa avea sportul. Marian juca portar. A pus plasa cu cămaşa aproape de o bară a porţii. Terenul nu avea gard în partea dinspre pădure. Abia a treia zi l-am întrebat ce a spus mama despre solicitarea mea. Cu capul plecat, aproape plângând, mi-a dat de înţeles că a pierdut cămaşa. În acel timp, un elev s-a ridicat glonţ din bancă şi mi-a comunicat hotărât că el a văzut cum un băiat mai mare a tras un şut zdravăn în plasă, care a dispărut printre copacii din pădure. Mai mult, mi-a cerut permisiunea să se ducă şi să o caute. După câteva minute a apărut cu plasa, ţinând-o în braţe ca pe un preţios trofeu.

Marian se deschisese deodată la faţă şi schiţase un uşor zâmbet. Cămaşa căpătase până la urmă culoarea sugerată de Ştefania, care mă cam şicana când o îmbrăcam, spre hazul colegilor. Parcă o aud: „Nu-i aşa că îl prinde tres bien au couleur vert de Paris?”.

Cu marfa în sacoşe (ea avea două) am traversat ţanţoşi bulevardul şi am intrat într-o librărie. Două cafeluţe am băut numaidecât, la insistenţele doamnei Ciornei, şefă acolo, mama elevei Lia, azi medic stomatolog, a cărei dirigintă era Ştefania. Discuţii de tot felul s-au înfiripat imediat, aşa, ca între două femei şi un bărbat. Am răsfoit şi câteva cărţi nou apărute, după care ne-am văzut de drum pentru că, vorba lui Ion Creangă, „vreme trecuse la mijloc”.

Ne-am îndreptat agale spre aleea unde locuia Ştefania, bineînţeles, cu scurte popasuri prin faţa unor vitrine ori discutând cu unii dintre cei cunoscuţi iviţi în cale. Vremea, ademenitoare pentru plimbare şi taifas. La propunerea ei ne-am aşezat pe o bancă, chiar în faţa apartamentului ei, de la etajul al doilea. Povesteam câte ceva, apoi mai pipăiam marfa, amuzându-ne. Deodată se auzi o voce de la geamul bucătăriei ei.

– Ştefa, vii sau mai stai? Era soţul, sosit cu o oră în urmă.

Veselă ca de obicei, îi răspunse numaidecât, pe un ton şăgalnic.

– Cum vrei tu, Gheorghiţă! Harnic mai eşti! Ţi-a fost dor de mine, nu? Ia, uite, nici eu nu am stat degeaba!, lăudându-se cu plasele îndesate cu de toate.

N-am despărţit cu un salut în trei şi ne-am urat ca ziua să ne fie bună şi în continuare.

Ştefania era de o bunătate rară la suflet, credincioasă şi preocupată în a-i îndruma pe colegii cu bugetul pe sponci să se împrumute de la CAR Învăţământ, dar să se înscrie şi la „Roata ţigănească” din şcoală, pe care o conducea cu dibăcie.

Odată m-a convins să girăm la bancă, pentru un împrumut substanţial, pe o colegă care avea mania banilor. Am semnat amândoi cu zâmbetul pe buze.

– Încă o faptă bună făcută, mă asigurase Ştefania. Cele rele vin de la sine, nu-i aşa?

Când să intrăm în vacanţa de vară, colac peste pupăză! Ne-am trezit amândoi cu poprire pe salarii pentru perioadă nedeterminată.

Leneşă la plata ratelor, colega şi-a cerut scuze, precizând că nu e prima dată când se întâmplă. Glumind, Ştefania i-a spus că s-ar putea ca noi doi să ne trezim şi pe la „Mititica”.

– Vin şi eu cu voi! Sări râzând cu răspunsul, datornica. Soţul meu e jurist! Nu-i prima dată când m-a salvat de la aşa ceva. Nici acum nu va refuza!

A trecut mai bine de jumătate de an de când Ştefania s-a retras în lumea de dincolo… De fiecare dată, când cobor spre George Enescu, mă opresc în faţa blocului unde a locuit. Pe aleea din faţa lui alţi paşi şi alte priviri trec nepăsătoare. Banca, pe care noi poposeam uneori la un pahar de vorbă, stă supărată, în aşteptare…

EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: