O cunună de noroc

> „O viaţă întreagă cu traista-n băţ… Neam din neamul meu n-a purtat atâta opincă şi catrinţă ţesută în stative”

 Într-o împrejurare recentă, Sofia Vicoveanca, la 60 de ani de apostolat credincios în necuprinderea Cântecului românesc, s-a legitimat public astfel: „Sunt Sofia Vicoveanca şi atât”. Ferice e omul care-şi cunoaşte, socratic, sinele, bogat în bună-cuviinţă, semeţ în smerenie şi desăvârşit în simplitate! Sofia Vicoveanca fiind doar Sofia Vicoveanca, are verticalitatea unei coloane antice, statură de poartă imperială şi statul etic-estetic referenţial, din aceeaşi stirpe cu Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Maria Ciobanu, ori Ioana Radu. Numele ei rostit fără epitete este destul într-această lume contrafăcută, superficială, emfatică, asfixiată de zorzoane ieftine, ridicole şi inutile. Căci, în afara veşmintelor deloc tradiţionale, de versuri penibile şi grai stâlcit, de salbe şătrăreşti, farduri şi cosmeticale de iarmaroc, la modă sunt pompoasele titulaturi-adresări: Regina cântecului, Prinţesa, Doamna melosului, Marea Doamnă – împrumutate de la curţile voievodale/regale, folosite de obedienţii slugoi – ca şi în cler. Dar şi altele din floră, faună şi astronomie, toate bulucind din heraldica superlativelor împăunate. Sofia Vicoveanca nu a pus preţ pe aceste bizarerii bazareşti: veşmintele ei sunt ţesute din candoare de cireş şi foşnet de omăt, din surâs de copil şi plâns de mamă vădană, din singurătate de cruce şi dor aşteptat la fântână. Veşmintele ei albe, stropite ici, colo de albăstrelele câmpului ori cimbru de munte, au solemnitatea raselor maicilor mănăstireşti înmiresmate de tămâie şi ceara adusă de albine soborului rugător. Singurul lucru (ne)lumesc pe care îl poartă cu distincţie Cântăreaţa este şiragul margelat din jurul gâtului. Nu ştiu de ce. Ştiu doar că seamănă cu un lanţ ce se înfăşoară pe ulucul fântânii după ce ciutura aduce din adânc, deodată cu limpezimea vie a apei, cioburi de lună şi soare, oglindirea cerului şi a tainelor de dincolo de cer. Ştiu că şir înseamnă cântec. Pre limba poetului-rege David, Cântării Cântărilor i se spune şir haşirim. Nu cred că e ceva întâmplător. Cred că valul de mărgele este o armură în care artista şi-a pus la adăpost „turnul tezaur”, gâtul, inestimabil ca „flautul de argint”, ca Stradivarius-ul cremonez ori naiul mytologicului Pan. Îi trebuia această armură, mai ales după ce, în 1971, a dobândit, în acelaşi timp, două daruri astrale: maternitatea care i-a conferit cel mai înalt titlu şi modificarea vocii, cu o terţă mai jos. Altfel zis, fiul născut i-a ridicat feminitatea la cel mai nobil rang, iar coborârea terţei, a ridicat-o în… octava care îi dă prestanţă şi unicitate.

S-a născut la 23 sept. 1941 din părinţii Gheorghe şi Veronica Fusa, în Toporăuţi, lângă Cernăuţi. Istoria vitregă a trimis-o să copilărească alături de mama sa sub acoperişul rudelor, Sofia Ieşan şi Vespasian Şorodoc, pălimar la Vicov, tatăl rămânând prizonier în Rusia sovietică. Copilă, apoi copilandră, Sofia a deprins toate îndeletnicirile din gospodărie, parcurgând alături de vieţuitorii obştii toate rânduielile calendarului agrar. Au trecut prin palmele ei acul, sapa şi grebla, fusul şi vătala, a păzit în păşune oile şi vacile, cântând pe ogor şi sub pădure, în roua dimineţii şi în colbul răsăritului de lună. Sfioasă, modestă, atentă până la frică la dezlănţuirea celui mai banal gest, şi-a făcut primele exerciţii vocale într-un cor, după un concurs din toamna lui ’59. După un an, la sfârşitul stagiunii a trecut printr-o comisie de evaluare, cu un cântec popular. A fost numită solistă în Ansamblul „C. Porumbescu” (din 1988, la Ansamblul „Rapsozii Botoşanilor”). Premonitoriu, maestrul Dinu Stelian a spus după ce a ascultat-o: „Iată solista! Ce mai căutaţi, ce vă mai trebuie?!”. Însuşindu-şi cunoştinţele muzicale trebuitoare la Şcoala Populară de Artă din Suceava, şi-a făcut un repertoriu, valorificând bucăţile folclorice culese din zona Vicov, evitând dintru început imitaţiile. Şi-a ales costumele, jocul de scenă, conştientizându-şi originalitatea, timbrul, vocaţia. „Sofia Vicoveanca, scrie Tiberiu Avram, s-a făcut remarcată chiar de la început prin faptul că ieşea din tiparul cântăreţilor de muzică populară din acea vreme”. Cântăreaţa recunoaşte că „nu erau, pe atunci, interpreţi în zona aceasta, aşa că am venit cu o noutate (…). Mi-am croit cărarea mea. Bună, rea, asta sunt”. Şi, „autentic nu înseamnă să porţi neapărat opinci şi cămaşă cusută în casă şi catrinţă”, „mi-a fost mereu frică de monotonie, de ridicol (..) E mare lucru să ai grijă şi cum îţi alcătuieşti repertoriul, să cânţi ce ţi se potriveşte, nu orice (…) Noi, în lumea cântecului, accentuează interpreta, ne naştem cu o nelinişte şi cred că o să murim tot aşa”. În cele aici subliniate e evidentă nu numai sinceritatea confesiunii, ci mai cu seamă o conştiinţă artistică demnă de urmat şi de aspiranţii la scenă care, din păcate, nici nu ştiu câţi metri are scena şi cu câteva însăilări grăbite se şi cred vedete, cu CD pe taraba din piaţa cu murături.

Interpreta emblematică a Bucovinei şi-a început misia în Ansamblu în ’59, imprimându-şi primele cântece abia după şase ani, în 1965, ani în care a exersat asiduu, descoperind zăcăminte arhaice, împrumutând de la arheologi răbdarea şi de la miniaturişti migala, fiecărei piese păstrându-i alura originară/originală. Se vede dintru început că succesul acestei interprete, dincolo de hăruirea şi vocea inconfundabilă, stă în muncă. Sofia Vicoveanca nu este o doamnă de salon, nici o ţărancă de lux, e o sinteză de istorie şi simţire românească. Pe înaltele porţi ale Bucovinei, un medalion cu chipul ei ar fi destul blazon al provinciei! Eu am văzut în Sofia Vicoveanca trei figuri exponenţiale ale feminităţii invincibile: Victoria din Samotrace, Ioana d’Arc şi Ana Ipătescu. Vitoria Lipan propune similitudini, dar e bine să ne împăcăm cu convingerea că Margarita Lozano a făcut foarte bun rol de munteancă temerară în filmul „Baltagul”. Fac o paranteză: pe actriţa italiană, Gherasim Putneanul, episcopul nepereche, a învăţat-o închinarea şi semnul crucii în biserică. Şi tot el a oficiat cununia târzielnicilor miri Sofia şi Victor Micu (stilistul, cenzorul şi îndrumătorul interpretei la tinereţe), năşiţi de Silvia şi Mihai Frunză, primarul Rădăuţiului.

Sofia Vicoveanca a imprimat numeroase piese folclorice, a susţinut spectacole cu diverse orchestre (cu G. Sârbu, N. Botgros, I. Cobâlă ş.a.) a bătut lumea în lung şi lat, vocea sa răsunând pe scene din Portugalia, Danemarca, Franţa, Germania, Iugoslavia, Statele Unite ale Americii, în Israel şi pe coordonate afro-asiatice. Dar despre o singură scenă deschisă înaintea a mii de spectatori, cei mai mulţi fraţi români, pe parcursul a cinci zile de cântare, la Chişinău, în Basarabia (1988) a spus ce n-a spus nicăieri: „Eu cred că acolo a început cântecul meu, în Basarabia”. „Aş spune că acolo a fost apogeul meu”. Acolo, în Basarabia versuitorilor patrioţi Alex. Mateevici, Gr. Vieru. M. Cimpoi, N. Dabija, Arcadie Suceveanu, solista şi solia României şi-a risipit întreaga comoară a sufletului ei. A cântat şi a rostit „Balada lui Ştefan”, „Pluguşorul”, „Doina”, „Blestemul” şi alte cântece vesele şi triste, răscolitoare şi tămăduitoare, „îngropate” după concert, ca şi artista, în troiene de flori rourate de lacrimi şi luminate de bucuria regăsirii. Sofia a cântat tulburător, amintindu-şi prigoana din ’44, povestită de mătuşa ei Elisabeta. În căruţă erau toporul, ceaunul, puţină hrană şi un sac de făină, atât cât a trebuit întotdeauna acestui „neam al nevoii”! Acareturile, dobitoacele, casa au rămas la locul lor. Căruţa cu amărăciunea ei a ajuns la Vicov după o săptămână. Sofia avea trei ani şi nu înţelegea de ce plânge mătuşa care o purta în braţe. Asta şi-a amintit la Chişinău şi, desigur, făptura tatălui întors din prizonierat, interiorizat, marcat, nevrotic, încât copila nu a cântat acasă, căci nu era atunci loc de veselie. Bucuriile copilăriei erau puţine. Chiar şi Crăciunul atât de aşteptat de copii artista şi-l aminteşte tulbure: atât, un brăduţ sărac împodobit cu fâşii de hârtie creponată! Ca şi în casa medicului poet Vasile Voiculescu întors din puşcărie, îndurerat că nu avea din ce să cumpere un brăduţ pentru copiii care în alte case vedeau licăr de Crăciun!

Sofia Vicoveanca toate aceste stări le-a transfigurat şi transmis prin cântec. Bine spunea pictorul Th. Palady că vin zile când şi amintirile devin insuportabile. Ori Blaga: „Copilăria este inima tuturor vârstelor”, şi în acelaşi registru Jean Paul: „Amintirile noastre sunt singurul Paradis din care nu putem fi izgoniţi”.

Sofia Vicoveanca are amintiri. Are o biografie densă pe care a aşezat-o în taifasuri, interviuri şi cărţi. În versuri: „Dureri ascunse”, 1996, „Cu inima-n palme”, 2004, „Taine în adânc păstrate”, 2005 şi, în 2019, „Din culisele sufletului”, versuri şi confesiuni, însemnări de suflet, anecdotice, sfătoase şi moralizatoare, din aceeaşi substanţă prezentă şi în bogata sa producţie discografică. Versurile sale, bine strunite prozodic, sunt file de jurnal spiritual, rostiri simple din care vine toată poezia populară – reprezentări imnice, monologuri aproape monastice, spovedanii cu iz de vecernie şi pateric. Însemnările din ultimul volum – şi prozele din cele anterioare – au ici, colo în textura mărturisitoare sclipiri de rouă şi brumă. Rezidă în impresii şi expresie: „ţineam la piept o imensă fâneaţă”; „Aş prefera să port cămaşă din/ Fân proaspăt cosit”; „rugăciunea mea zilnică: Doamne, îmbătrâneşte-mă, dar nu-mi lua minţile”; „E minunat să simţi o bucurie/ Atunci când dăruieşti celor ce n-au”; „Ca să nu fiu găsită moartă oricum (…) am avut grijă să mă schimb, să mă pieptăn, să fiu găsită «frumoasă»”; „Mintea rabdă, ea-i cu sfatul”; „Îmi place să poposesc în locuri de care lumea fuge, se sperie”. De reţinut sunt paginile – adevărate reportaje – scrise în urma vizitelor la cele două închisori, de femei şi de bărbaţi. Paginile Cântăreţei sunt scrieri de om singur. Sofia scrie detaşat, fără pretenţii de „vedetă literară”, se autodefineşte sincer, direct: „Eu-s de-o vârstă cu pământul”, „Eu, hoinară ca un cuc”, „Cum se împacă cerul cu norii călători”. Rugăciunile ei, multe, ca-ntr-un Acatistier, nu sunt abisale, anxioase, determinate de „tensiune oscilantă”, ci limpezi, rurale, cum sunt ale bisericanilor noştri trudiţi sub povara sorţii şi a puţinătăţii temporare, mai mult rit, mai mult tradiţie decât teologie, căci, oricum, zice Dan Puric, „creştinismul nostru este folcloric”. Vicoveanca se bucură de fiul său, de noră, de nepoate, de câinii sprinţari şi prietenoşi, în isihia ei urbană ori în casa-muzeu de la Vicov, de un zilnic nelipsit exerciţiu de trezvie mintală pe reviste de Integrame.

Recunoscută de Instituţii înalte, deţinătoare de Ordine semeţe, conferindu-i-se titlul de Cetăţean de Onoare de către mai multe localităţi, Sofia Vicoveanca nu şi-a pierdut cuminţenia deprinsă din temeliile vetrei. Conştientă de valoarea apostolatului său: „Ştiu că nu se confundă glasul meu”, spune răspicat, cu absolută îndreptăţire: „Nimeni ca mine, dar nici eu ca alţii”. Dimensiunea aceasta a fost sporită, în timp, şi de rolurile pe care artista le-a avut în câteva filme româneşti, roluri potrivite cu harul şi firea sa. A cântat şi a scris, a plecat în călătorii lungi, a cunoscut mii de oameni, a bucurat mii de suflete, temerară, pietroasă, lămurind taina acestei cuprinderi uranice astfel: „Nu las să-mi bată la uşă urâtul!”. Da, din această forţă vine verticalitatea irepetabilei Artiste. Din acest ghem energetic, doinele şi bocetele, baladele şi colindele, cântecele de leagăn, de nuntă şi cumetrie, cântecele „Asta-i hora mare”, „Mult mi-e drag să joc, să cânt”, „Inimă, pământ glodos”, „Haida roată, măi flăcăi”, „Când eram la mama fată”, „Ursăreasca la podea”, „Hora de la Stupca”, „Trilişeşti din Iazlovăţ”, „Lăsaţi hora slobodă”, „Bătrâneasca de la Vicov”, „Jocul Arcanului”, „Bucovină mândră floare” ş.a. adâncimea trăirilor sale revelându-se, sintetic, într-o piesă magistrală desfăşurată sub versul „supărare, supărare”.

Clasicizată, fără ascendenţi şi descendenţi, Sofia Vicoveanca are încă destule surprize în linia creaţiei. Curând o să ne surprindă un nou buchet de cântece în care prestaţia sa va fi apoteotică, singulară. Interpreta nu are ucenici: „Tineretul nu vrea să fie sfătuit”, spune. „Nu dau sfaturi (…). Cum pot eu să judec un dar dat de Dumnezeu?”, subliniază artista, perpetuu credincioasă „cântecului de acasă”, ea care şi-a „croit propria cărare, ocolind imitaţiile”, rostuindu-şi înzestrarea, cu sfinţenie ascultând doar de sfaturile unicului ei dascăl adevărat: Neamul românesc. Precum Nicolae Labiş care s-a definit „un cântec sunt tot ce sunt”, Sofia Vicoveanca spune: „Am fost sortită ca să cânt/ De-alean, de jale şi de joc”. Aşa fiind, Sofia Vicoveanca este pe fruntea Ţării noastre triste o Cunună de noroc.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: