„Privelişti din Grădina Maicii Domnului” de Grigore Ilisei

La Editura TRINITAS a Patriarhiei Române, Colecţia Media Christiana /Seria Lumina din 2018, a apărut o minunată carte din larga serie de scrieri binecuvântate ale hăruitului condeier Grigore Ilisei.

Coperta întâi îndeamnă cititorul să zăbovească înainte de a deschide cartea. Albastrul cerului duce cu gândul la Voroneţ, iar numele voievodului Mare şi Sfânt Ştefan, înscris cu litere din arbori verzi, ocroteşte nu numai mănăstirea Putna ci, parcă, toată România – Grădina Maicii Domnului.

Carte se deschide ca în vechile cronici cu o Predoslovie a Ierarhului scriitor Timotei Prahoveanul pregătind cititorul să intre într-o lume a cuvintelor unde taina, inefabilul şi viaţa reală se împletesc armonios şi convingător. Precizările lămuritoare pe care autorul le face îl îndeamnă pe cititor să creadă că intră ca într-o sfântă biserică, unde oamenii întâlnesc sfinţi cu meşteşugire zugrăviţi, iar în carte află chipuri de trăitori printre noi, dar care sunt dăltuiri de cuvinte ale unor personalităţi puternic conturate.

Aşa cum e firesc, primul portret este al Întâistătătorului Bisericii noastre, Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Deschizând „stăvilarele iniţiativei i-a aşezat pe slujitori pe treapta de unde să dăruiască, dăruindu-se” (p.20), providenţialul Ierarh este numit „zămislitor şi purtător al speranţei pentru poporul nostru care a fost răstignit de atâtea ori şi a înviat de atâtea ori”. Autorul îl consideră drept darul primit de “poporul bine-credincios al Ortodoxiei româneşti, ca preţuire a smereniei, puterii de jertfă şi iubire de cele sfinte ale românilor” (p.21).

Pentru sintagma „Chemarea Providenţei”, Grigore Ilisei rânduieşte cuvinte de aleasă preţuire pentru Preasfinţitul Timotei Prahoveanul, iar firul de argint cu care brodează chipuri pe pânza vremii se opreşte la călugării trăitori ai mănăstirilor noastre ca semne ale continuităţii şi dăinuirii, precum în paginile despre „Cleopa cel de ieri, de azi, dintotdeauna”, părintele Cleopa ce se cărturărise în felul său, cercetând ca autodidact cărţile cele mari ale Teologiei, împodobit cu harul vorbirii, la chilia căruia oamenii se perindau într-un nesfârşit şuvoi însetat de înţelepciune şi plecau gândind că „ceea ce rostea suna parcă neauzit şi cu răsunet veşnic”(p.30).

Omul scriitor înzestrat cu sensibilitate aparte şi cu putere de a descoperi în oameni tot ce este mai de preţ nu putea trece cu vederea darurile cu care monahiile mănăstirilor noastre sunt împodobite şi înțelepciunea. Dacă pentru Maica Stareţă Teofana de la Vorona foloseşte spre definire „Duhul Sfintei Vineri”, Maica Stareţă a Voroneţului, Stavrofora Irina, este „Maicuţa cea de poveste”. Observându-i tenacitatea firii, „această Vitorie Lipan a seminţiei călugăreşti” (p.35), scriitorul precizează că Stareţa Stavrofora Irina a reuşit ca în douăzeci de ani de reînviere a vieţii monahale, frântă dureros din porunci străine, să dea Voroneţului, bazându-se pe nevoinţa şi înţelepciunea Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul, strălucirea duhovnicească de care se bucurase odinioară.

Pagini calde închină Grigore Ilisei obştei monahale din Mănăstirea Văratec, unde simţise adeseori că „pacea omenească se întâlneşte, logodindu-se, cu cea cerească” (p.41), prezentându-le pe Stavrofora Teodora (fostă Stareţă la Durău) şi Monahia Aglaida drept călugăriţe ce s-au jertfit „de dimineaţă până seara târziu fără a aştepta răsplată de la oameni” (p.48).

Figuri luminoase de preoţi slujitori în bisericile de mir precum Constantin Patrolea sau Gheorghe Brădăţanu „preotul dintr-un sat al evlaviei – Mălini” (p.52), dar şi alte nume de trăitori din aceste locuri pomenite sunt alăturate de cel al „călătorului sub zodia dragonului şi a luminii”, Ion Ţăranu – omul de cultură care „a bătut la porţile cerului şi nădăjduiesc că a intrat spre a trăi Învierea cea de obşte” (p.65).

Un capitol important al cărţii îl constituie cel dedicat mănăstirilor. Pentru fiecare din cele alese, autorul foloseşte cuvinte şi imagini ce rămân întipărite în mintea cititorului. Neamţul este „Mănăstirea mănăstirilor”, „Putna – altar simbolic al românilor”, „Suceviţa sub semnul unei noi zodii” şi „Prisaca mănăstirească a Voroneţului”.

Succinta prezentare a istoriei Voroneţului se încheie cu însemnarea că „Mulţimile de oameni, dinlăuntrul sau din afara ţării, merg an de an la Voroneţ. (…) şi se împărtăşesc cu licorile creaţiunilor nepereche, dar au parte şi de miresmele duhovniceşti tămăduitoare sufleteşte” din cărţile Stavroforei Gabriela şi ale Monahiei Elena (p.79).

Autorul însetat de cunoaştere şi jertfelnic căutător al semnelor Ortodoxiei Româneşti a închinat calde pagini aşezămintelor din Ţara Sfântă şi din Europa Occidentală: Ierusalim, Ierihon, Geneva.

Popas de suflet a făcut adesea, cu timp şi fără timp, în ţinutul Fălticenilor. Sunt evocate atât chipurile marilor creatori Creangă, Sadoveanu, Irimescu, ale căror opere au intrat în patrimoniul cultural al neamului nostru, dar şi numele de osârduitori prin faptă şi cuvânt ale pedagogilor Aurel George Stino şi Vasile D. Popa – mentorul lui Nicolae Labiş în anii şcoală ai acestuia la Liceul „Nicu Gane” (p.209).

Nu se putea încheia acest volum fără o călătorie de suflet „La mormântul mormintelor româneşti” – la Cernăuţi. Paşii l-au purtat mai întâi la locurile amintind de Mihai Eminescu – la casa lui Aron Pumnul. Zidirea modestă a învins timpurile şi „a supravieţuit într-o vreme când buldozerele au nimicit atâtea şi atâtea glorioase edificii” (p.238). Cu tristeţe evocă Cimitirul Central din Cernăuţi, „panteonul înaltelor spirite româneşti ale Bucovinei, de la Aron Pumnul, la Dimitrie Onciul”, cei care, după rostirea lui Mihai Eminescu, „fuseseră expresia înaltă a simţământului naţional” (p.239), sperând că se vor găsi oameni care să salveze amintirile atât de scumpe sufletului nostru şi „să nu cadă cu totul pradă neantizării” (p.242).

Paginile despre Părintele Ilie Ilisei şi Maica Preoteasă Georgeta sunt cutremurătoare. La parastasul din satul Avântul, jud. Iaşi, pentru părinţii săi şi surioara Maria, scriitorul este cuprins de o emoţie tulburătoare. „Din când în când, se prelinge o lacrimă pe obraz şi mi se poticneşte cuvântul pe care am fost poftit să-l rostesc. Însă în astfel de clipe parcă şi tăcerile au puterea grăirii. Pământul urcă la ceruri şi văzduhul pogoară, înălţându-ne” (p.259).

După această mărturisire nu mai este de adăugat decât că oricine va citi cartea se va simţi înălţându-se spre Cer şi aceasta pentru că scriitorul Grigore Ilisei darul primit cu asupra de măsură l-a revărsat peste cititorii care au avut răgazul să descopere această comoară a mărturisirii despre sine şi oameni.

Monahia ELENA SIMIONOVICI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: