În locul potrivit, la timpul potrivit (II)

(varianta franceză)

Vorbim despre anul 1994 când, mai peste tot în Europa, îţi trebuia viză pentru a putea călători.

Noi obţinusem vizele pentru Germania şi Austria şi nu am mai avut timp să o obţinem şi pe cea pentru Franţa, deşi aveam o invitaţie din partea unui francez.

Am intrat cu maşina (Dacia 1300) în mod ilegal, fără să ne întrebe nimeni, în Luxembourg, şi, fiindcă am avut o zi fără probleme, prinzându-ne seara, ne-am gândit să rămânem şi peste noapte în micul stat european. Pe la hotelurile unde am întrebat de cazare preţurile erau cam piperate şi am fost sfătuiţi ca, dacă tot mergem în Franţa, să trecem frontiera, căci preţurile sunt mai mici.

Gata! O luăm spre Franţa! Nu aveam decât o hartă generală a Europei, iar Franţa o ghiceam doar ca direcţie, nicidecum vreo localitate de pe acolo sau vreun număr de drum.

Era cam ora 10 noaptea şi, mergând spre Franţa, ne apare un indicator că la 1000 de metri vom intra în Belgia (altă ţară pentru care noi nu aveam viză). Ne întoarcem în respectiva localitate de frontieră din Luxembourg şi o luăm mai spre stânga. Mergem ce mergem şi apare un alt indicator care ne anunţa că ne apropiem de frontiera cu Belgia. Măi, să fie, tot nu-i bun!

Ghicesc că era un colţ al Belgiei, pe care dacă-l tăiam ajungeam în Franţa, dar asta însemna a trece în mod ilegal două frontiere în loc de una.

Ne întoarcem în localitatea din care am plecat şi o luăm, tot pe bâjbâite, mai în stânga! De data asta am nimerit-o; ne apar indicatorul de Franţa şi restricţionările de viteză: 30 km la oră şi apoi 10 km la oră.

Era, de acum, aproape de miezul nopţii. La punctul de trecere a frontierei, într-o gheretă luminată era un poliţist nici adormit, dar nici prea treaz. S-a uitat cumva plictisit înspre maşina noastră, dar n-a făcut niciun gest; nici să oprim şi nici să mergem înainte. O fi zis că suntem un Renault din Franţa şi ne-a lăsat să trecem.

Am trecut uşor, ca „pe vârfuri” în Franţa. Am mai mers vreo 200 de metri uitându-mă în oglinda retrovizoare să văd dacă poliţistul respectiv vine sau nu după noi. Drumul a cotit uşor spre dreapta, a dispărut imaginea punctului de control din oglinda retrovizoare şi am răsuflat uşuraţi. N-a venit după noi. Am scăpat!

De-acum aveam în faţă o altă provocare: să trecem prin Verdun şi să ajungem la Paris (370 km).

Precum ne sfătuise şi prietenul din Germania, trebuia să avem grijă ca nu cumva să avem de-a face cu poliţia şi să ne descopere că suntem în mod ilegal pe teritoriul Franţei. Mare grijă să nu depăşim viteza şi să fim depistaţi de radar sau să fim implicaţi în vreun accident rutier!

Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, tocmai ni se stricase ceasul de bord şi nu ştiam cu ce viteză rulam. Mergeam după nivelul de zgomot al motorului, în sensul că rulam cu viteza a patra iar când intram în localităţi (unde limita de viteză era de 50 km la oră) schimbam viteza a treia.

În Paris trebuia să ajungem tocmai în partea de sud-vest, iar noi veneam dinspre nord-est, adică tocmai diametral opus. Mi-am propus să prind o şosea de centură, dar nu ştiu când am trecut de ea. Traficul devenise tot mai aglomerat şi nu mai aveam cum să mă întorc. Am mers tot înainte şi, la un moment dat, pe la Gara de Nord, mă aflam într-un şuvoi de maşini, pe vreo 4 – 5 benzi, având maşina poliţiei în faţă şi, culmea, o altă maşină a poliţiei în spate.

Am ajuns la Arcul de Triumf, un imens sens giratoriu. Aveam o hartă a Parisului şi ştiam numele străzii pe care trebuia să ieşim din sensul giratoriu, dar nu ştiam a câta ieşire era. Dintr-o dată, soţia, pe post de copilot, îmi strigă: „pe acolo!”

Am ieşit cu bine şi, fără mare bătaie de cap, am ajuns la cunoştinţa noastră, care ne aştepta. Era o româncă, prietena unui prieten de-al meu din Anglia.

Prin ea am cunoscut două franţuzoaice care, una ne-a ajutat şi am dormit o noapte undeva la ţară, într-o suburbie a Parisului, iar cealaltă a vorbit cu o vecină a dânsei, care era plecată în vacanţă, şi… am avut la dispoziţie un apartament, timp de o săptămână, în inima Parisului!

În plus, era luna august, când foarte mulţi parizieni erau plecaţi în vacanţă, şi am avut nu doar apartamentul la dispoziţia noastră, ci şi locul de parcare al maşinii. Drumul de întoarcere am reuşit să-l facem fără probleme. Nu ne-a oprit nimeni. Am trecut în Luxembourg şi apoi în Germania, reintrând în legalitate.

CONSTANTIN PAPUC

P.S.: Urmează variantele australiană şi singaporeză

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: