Buchiseli. În post, printre legări şi dezlegări

 Pe când apropierea datei de început a Postului Mare amplifica frecvenţa în convorbirile obişnuite – în familie, între cunoştinţe, la piaţă sau la mici cozi care se mai formează pe ici, pe colo – a temei din sfera vieţii creştineşti devenite „la ordinea zilei”, s-a înfiripat ideea că o seamă de termeni specifici acesteia ar putea constitui subiect de buchiseli. Mai ales că unii dintre ei se iţeau în memorie prin sonorităţi şi expresivităţi aparte, venind chiar din pagini de literatură…

…Numai că oricine porneşte la asemenea mici „săpături” lingvistice constată că, pe cât de interesantă, dar şi complicată este istoria instituirii şi evoluţia rânduielilor cu pricina, pe atât de încâlcit este firul explicaţiilor etimologice ale unora dintre termenii ce merită a fi aduşi în atenţie în contextul respectiv. Totuşi, chiar cu recunoaşterea bâjbâirii printre ipoteze, o tentativă de explorare a ariei lexicale vizate n-ar fi, probabil, de condamnat.

Pentru început, să reamintim că Postul Sfintelor Paşti (Postul Mare, Postul Paştelui…) este cel mai lung şi cel mai aspru din cele patru posturi importante de peste an, în prezent el fiind (în ortodoxie) de şapte săptămâni şi fiind socotit un timp de pregătire spirituală şi trupească în întâmpinarea marii sărbători a Învierii Domnului. În primele secole ale erei creştine postul era ţinut doar în Vinerea Patimilor ori două zile sau o săptămână înainte de Paşti; apoi, pe la sfârşitul veacului al III-lea, şi-a mărit durata, împărţită în două intervaluri: Postul prepascal, până la Duminica Floriilor, şi Postul pascal, până la Duminica Învierii. Alte detalii – fără îndoială incomplete – vor fi prezentate în legătură cu termenii pe care-i abordăm în continuare.

  • Păresimi. Învechit şi popular, atestat în texte româneşti încă de pe la 1626 şi dăinuind o lungă perioadă cu circulaţie regională, acest substantiv cu formă de plural este o altă denumire a Postului Paştelui. A cunoscut şi forma părese (miezul păresii fiind mijlocul postului, care cădea în miercurea din cea de a patra săptămână). Face parte dintre numeroasele cuvinte de origine latină care dovedesc creştinarea noastră romanică, inclusiv sub unele aspecte ale organizării bisericeşti (înainte de venirea slavilor), romanitatea şi creştinismul fiind, aşa cum au afirmat mari istorici, cele două coordonate ale etnogenezei româneşti. Provine din lat. quadragesima (rostit popular quaresima, cu urmaşi în mai toate limbile romanice; vezi, de ex., fr. careme), însemnând „patruzecime”. Trecerea, în română, a lui qu la p este uşor de explicat, dacă facem trimitere la o transformare similară: aqua>apă. Cuvântul latinesc din care se trage păresimi amintea de cele 40 de zile postite de Iisus Hristos înainte de începutul activităţii sale mesianice. Aşadar, Postul Păresimilor era prima parte a postului, ţinând 40 de zile, cea de a doua, Postul pascal, fiind de o săptămână. După Sinodul I ecumenic (Niceea, 325), Biserica de rit bizantin a adoptat rânduiala valabilă până acum a postului.
  • Cârneleagă / cârnelegi şi câşlegi (întâlnite şi la Ion Creangă: „prin câşlegile Crăciunului aproape de cârneleagă”) se cer prezentate împreună, având aceeaşi origine latină şi un element comun în compunere. De ambele se… leagă şi incertitudini sau chiar contradicţii în explicaţii. Dacă pentru câşlegi se acceptă mai larg sensul „interval de timp între două posturi”, cârneleagă este definit ca „săptămâna antepenultimă din dulcele Crăciunului, în timpul căreia credincioşii pot mânca de dulce miercurea şi vinerea” (DEX-1996); „săptămâna antepenultimă din câşlegi, când nu se posteşte miercurea şi vinerea” (NDULR-2006); pe lângă acest înţeles (asemănător, dacă avem în vedere că „dulcele Crăciunului” ar fi sinonim cu „câşlegile”), MDA-2010 adaugă ca explicaţie secundară: „ultima săptămână din Postul Paştelui” (!?). Acelaşi ultim dicţionar pomenit (sinteză a Dicţionarului tezaur) oferă ca a doua explicaţie pentru câşlegi sinonimia cu cârneleagă. Deşi etimologia, pentru amândoi termenii, este cvasiunanim acceptată – din lat. carnem ligat; caseum ligat – , s-a dovedit că este mai greu de argumentat cum ligat „leagă” a ajuns să sugereze îngăduinţă (dezlegare) pentru consumul de carne, respectiv de brânză (caş). Apropiată de adevăr ar putea fi interpretarea / ipoteza conform căreia cuvântul pentru desemnarea sfârşitului perioadei „de dulce”, când se leagă (interzice) carnea sau brânza (caşul), a fost atribuit perioadei anterioare înseşi, „până în cârneleagă / câşlegi” fiind simplificat prin eliminarea elementelor secundare şi reţinerea doar a termenului esenţial. Oricum, lingvişti consacraţi au atras atenţia că sensul celor două cuvinte (ca şi forma) diferă de la o regiune la alta, fiind astfel sugerate şi evoluţii specifice ale acestuia.
  • Lăsatul-secului / Lăsata-secului nu credem a avea nevoie de descifrări semantice. Oarecum enigmatic aici este, mai ales, sec (din lat. siccus), pe care lingviştii nu prea s-au grăbit să-l explice. El este sinonim cu „uscat”, dar, apărând şi în asocierea de sec „de post”, s-a încercat să i se asocieze înţelesul „lipsit de grăsimi”. La fel de discutabilă este însă trimiterea, în textul unui teolog, la secular („astfel suntem chemaţi să lăsăm viaţa seculară şi preocupările lumeşti”), o asemenea evoluţie fiind prea complicată pentru a fi adevărată.
  • De frupt = de dulce. Cele două locuţiuni, echivalente ca sens, sunt încă funcţionale după secole de utilizare, vechimea celei dintâi fiind mai clar resimţită. Amândouă au în componenţă elemente de origine latină, cu evoluţii interesante. Dulce (din lat. dulcis) ar fi intrat în această asociere datorită caşului (caseum) dulce, dar şi pentru că acoperă o categorie amplă de alimente „dulci” în sens larg. Frupt (de la care avem şi pe a înfrupta) reprezintă unul din rezultatele evoluţiei (la o populaţie care practica pe scară largă păstoritul) a lui fructus, el desemnând în vechime „fructul sau rodul oilor, adică laptele, de unde sensul religios al vorbei” (L. Şăineanu, D.U., 1925). Celălalt rezultat, fruct, prezintă o evoluţie similară celei din celelalte limbi romanice, reflectând îndeletniciri practicate pentru obţinerea roadelor pământului (ale pomilor).

 Fără a insista asupra lor, merită de asemenea amintiţi termeni ca post şi a posti (din sl. postu, respectiv sl. postiti); harţi (cu diferite variante regionale), „permisiune de a se mânca de frupt miercurea şi vinerea”, cu etimologie necunoscută, după MDA 2010, sau cu trimitere la neogrecescul Artzi, în alte dicţionare; spolocanie / spălăcanie („prima zi din post, când se spală vasele”; din ucr.spolokanje sau din a spăla); dezlegare, înfrânare etc.

 În final, să recunoaştem că, dacă destul de greu le este uneori creştinilor să respecte canoanele postului, pătimirea asumată fiind transferată spiritual în contul înălţării duhovniceşti şi al şanselor de mântuire, nici lingviştilor, atât cât s-au angajat în acest sens, nu le-a fost prea uşor să dezlege enigmele etimologice ale termenilor Postului Mare, reuşitele fiind, de altfel, parţiale.

I.NEDELEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: