Omul medalie

Nu ştiam nimic despre Siminicea. Nicolae Grămadă, în Toponimia sa, nu scrie nimic. Nici în Enciclopedia Bucovinei unde sunt înscrise satele Bucovinei din jurul Sucevei şi Cernăuţilor, Siminicea nu e de găsit. Sau e de găsit într-un singur loc, după numele lui Emil Havriliuc, topos genezic, unde s-a născut muzicianul la 14 iunie 1948. Geografic, Siminicea e undeva sub faimoasa cetate medievală, sat răsfirat în pânzele verzi-aurii ale pământurilor în molcomă revărsare. Ogoare şi case, mai multe noi decât vechi, un fir de apă alergând de sub coroana unor crânguri înviorate de frunzele care se înmulţesc după ivirea ierbii. Dumbrăvile, cu triluri de tot felul în geana dimineţii, stoluri în desfătare seara până mijesc printre ramuri ca pietricelele inelelor măruntele stele. Ici, colo câte un stâlp strâmb amintind drumeţului că în prăjina care cobora şi se înălţa, scârţâind din încheietura de lemn, cândva s-a legănat o ciutură. Oamenii, bucovinenii pământeni, alături de megieşii harnici de alt neam statorniciţi aici, ani de-a rândul au răsturnat brazde împreună, au făcut iarba polog şi au scos din pădure lemn de foc şi de casă, cumetrindu-se şi încuscrindu-se după aceleaşi rânduieli de sute de ani. Iar la naşterea pruncilor, la aşezarea nunţilor şi la pripoi, dar şi pe drumul din urmă al tuturor, fiecare a scos tot ce a avut mai bun din zestre. Şi limbile, şi straiele, şi cântecele, fiecare cu chipul lor s-au amestecat, nu după vrerea istoriei, ci după legile vieţuirii în comuniune. Din aşa vatră, cu aşa oameni, a răsărit Emil Havriliuc, întâi un bob, apoi un spic cu mărgărite sunătoare, apoi un om cu suflet de pâine, cu mâini dezlegate din aripi, anume să aşeze în unduiri sunetele mai uşoare decât penele măiastrelor zburătoare şi agrăirile sufletului care nu-s nici respiraţii, nici cuvinte.

Cu orchestra păsăretului din dumbrăvi după el, cu strigările horitorilor şi plânsul fluierelor de sub deal, cu cimiliturile şi înjurăturile pribegilor fără noroc, Emil Havriliuc s-a dus la şcolire înaltă. Pe frontispiciul instituţiei desluşi litere de foc: Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. Nu întâmplător, sub aceeaşi emblemă avea să conducă Ansamblul „Ciprian Porumbescu” la Suceava între anii 1991-2009. După anii de profesorat la Şcoala Populară de Artă şi de dirijorat la pupitrul orchestrei Ansamblului „Hora” între anii 1979-2008, Centrul Cultural „Bucovina” i-a valorificat sumar înzestrarea, doar trei ani. Personalitatea sa polivalentă, cu relief în mai multe planuri, avea nevoie de oxigen – fără oxigen şi libertate un spirit creator dispare prin automutilare. În timpul directoratului său la Ansamblul „C. Porumbescu”, Emil Havriliuc a iniţiat şi a păstorit o secţie de teatru pentru copii, o formaţie instrumentală de cameră, având în intenţie înfiinţarea unui teatru muzical. Talentul său conjugat în permanenţă cu munca ridicată la rang de cult şi cu o seriozitate de lider născut pentru armonie şi echilibru, s-a relevat în realizări de excepţie: „La izvor de neam şi cântec” (1981), cu o premieră de răsunet, punerea în scenă a operetei „Crai nou” (1983-1984 şi în anul centenar al Unirii, 2018), vodevilul „Ceata haiducului Darie” (1985). Fiind câteva nume implicate rezonant în aceste lucrări, îndatoraţi suntem să le chemăm încă o dată în… scenă: Marcel Mureşeanu, Constantin Arvinte, Ştefan Pintilie, George Sârbu, Ilarie Curechianu, C. Molocea, Viorel Vatamaniuc, Marian Palade, Aurel Tudose, H. Horvat, Traian Straton, Al. Dumbravă, Marilena Oprea, Gavril Turei. Fac menţiunea că am fost prezent la reprezentaţiile „Crai nou” şi „Ceata haiducului Darie” în ediţiile vechi. Aud şi acum laitmotivul Haiducia să nu piară pân’ n-o fi dreptate-n ţară, vers „revoluţionar”, surprinzător, curajos din care, vedem, pulbere s-a ales! La ultima reprezentaţie a operetei „Crai nou”, în decembrie 2018, am urmărit desfăşurarea spectacolului aproape de scenă. Spectacolul a avut strălucire, a fost aşteptat cu emoţie. În mulţime am auzit voci repetând: trebuie pus în scenă mai de multe ori! Am remarcat corul condus de preotul Ciprian Curcă, unul dintre elevii mei merituoşi de la Seminar. Şi pe prim-violonistul Adrian Semeniuc cu trupa sa de instrumentişti valoroşi. După căderea cortinei, dirijorul Emil Havriliuc şi-a aprins o ţigară scumpă şi, doar cu gândurile sale, ocolind adunătura de iarmaroc, s-a pierdut în strada lui singuratică. Am apucat să-l salut şi să-l felicit pentru întruchiparea spiritului lui Porumbescu la Suceava. Mi-a răspuns oarecum stoic, semnificativ: „Se putea şi mai bine, dar când nu plouă e bună şi gheaţa”.

Compozitorul şi dirijorul Emil Havriliuc nu a alergat niciodată după glorie. A făcut cunoscut folclorul românesc în străinătatea largă prin nenumărate turnee şi prin descifrarea artei autohtone înaintea unor cursanţi interesaţi de patrimoniul nostru în Franţa, Belgia, Elveţia, Germania, Danemarca, Suedia ş.a. În 2013 a fost premiat la Lyon pentru Concertul pentru toacă şi instrumente tradiţionale după ce a fost laureat al Festivalului Muzicii Europene de la Kumbach, Germania şi Bursa Internaţională de Turism de la Berlin (1997). Artistul a fost membru în juriul Festivalului de Folclor de la Marakes, Maroc, în 1998. A fost evidenţiat în Gala Folclorului Românesc organizată de Ministerul Culturii (1999), la Festivalul de Folclor de la Agrigento, Italia, a obţinut Diploma „Aura Fenice” de la Naro (2000). A fost evidenţiat la Festivalul de Folclor de la Tournai, Belgia (2004), a primit Premiul pentru Muzică din partea Fundaţiei Culturale a Bucovinei în 1997 şi 2011 şi titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Suceava (2007). După toate acestea, fuga după o „glorie judeţeană”, vorba lui Constantin Ştefuriuc, nu ar fi altceva decât vanitas vanitatis. Spirit subţire, Havriliuc ştie că într-o ţară dacă stau grămădite pe o stradă zece genii, ţara e analfabetă, iar dacă la noi pe o stradă sunt cinci genii, stradă e cunoscută doar prin numărul de accidente…

Emil Havriliuc, pedant fără ostentaţie, cu simţul măsurii în vorbire şi făptuire, de parcă viaţa însăşi ar fi o partitură a cărei inginerie trebuie respectată fără abateri, interiorizat, departe de zgomoteca boemilor, scufundat într-o melancolie luminoasă potrivită minţilor creatoare, e un ales al polifoniilor. Altfel spus, Emil Havriliuc „a găsit punctul unde se intersectează rigoarea cu rafinamentul” (V. Andru).

Cine vrea să se dumirească de cele încondeiate aici, să-i parcurgă volumul „Folclor instrumental din nordul Moldovei” (2011), bucăţile corale, romanţele şi lidurile din perioada interbelică ori cele reunite în lucrarea „Drum fără sfârşit” (2012), monografia folclorică a românilor şi ucrainenilor din regiunea Cernăuţi (2012).

Eleganţa acestui efeb la senectute, mai tot timpul înveşmântat în imaculare de cireş în Prier, e de văzut mai ales pe scenă. Dar şi pe stradă îl remarci de la distanţă – coliliu, calm, contemplativ, parcă abia atingând dalele unei claviaturi.

Emil Havriliuc este o rara avis a Bucovinei alături de Roman Vlad şi Corneliu Dumbrăveanu şi George Sârbu. Sub aripile în anvergură ale acestor vulturi nu-i alt cer decât infinitatea Muzicii.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: