Protopopiatul Fălticeni

Rânduială, inovaţii şi păreri în practica liturgică actual

În Ortodoxie, o antinomie evidentă în viaţa liturgică contemporană (şi din toate timpurile) o reprezintă veridicitatea între unitatea diacronică şi actuală a cultului ortodox (pe de o parte) şi, luându-se act şi de caracterul dinamic al Tradiţiei, particularităţile specifice (naţionale, geografice, istorice, sociale) ce denotă libertate de expresie şi personalism moderat care definesc rodiri vii şi neconstrânse ale Duhului Sfânt şi diversitatea darurilor duhovniceşti (pe de altă parte), şi care nu contravin şi nici nu impietează tradiţia unitară a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Potrivit Mărturisirii lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, „anumite obiceiuri şi rânduieli diferite au fost şi sunt în diverse locuri şi Biserici, însă unitatea credinţei şi acelaşi mod de gândire în legătură cu dogmele se păstrează aceeaşi” (citat de Ioannis Foundoulis, Răspunsuri la probleme liturgice, vol. V, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2011, pag. 98).

Oare unde se trasează hotarul dintre „permis” şi „nepermis”? Pericolul denaturării bunei-cuviinţe din slujbele noastre într-un soi de teatru sacru aminteşte de „misteriile” (sau „dramele sacre”) ale Evului Mediu apusean.

Uniformitatea intra- şi inter-eclesială se poate vătăma din cauze diverse şi subiective, printre care: diversitatea influenţelor eterodoxe, particularităţi, practici şi uzuri cutumiare, ignorarea, neconsultarea şi nerespectarea voită a prevederilor tipiconale, uzitarea excesivă şi abuzivă a pogorământului tipiconal „precum va vrea cel mai mare” (iar unii se consideră mai mari decât Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare, încă şi decât Sinoadele foste şi actuale), confuzia între slujbele cu arhiereu sau/ şi diacon şi cea a slujbelor în sobor sau obişnuite, neînţelegerea rânduielelor tipiconale datorită lacunelor, neconcordanţelor şi neactualizării textelor.

Trebuie cultivate simţul măsurii şi cuviinţa, fără nimic în plus sau minus, după Tradiţia şi duhul Bisericii Ortodoxe, evitându-se elemente spectaculoase, superstiţioase, obscurantiste şi bigote dictate de părelnica evsevie şi de „a plăcea” norodului. Devine evident că se recurge la prescurtări şi omisiuni nefericite, parcă din cerbicie nemaiauzind cuvintele Sfântului Simeon al Tesalonicului care îndeamnă ca „preoţii să citească întotdeauna câte le-au fost lăsate să citească, căci toate ale Părinţilor sunt de la Duhul Sfânt” (Dialog împotriva tuturor ereziilor şi despre sfintele slujbe, cap. 283) şi iarăşi: „cele socotite a fi mici şi neînsemnate, acelea sunt pline de înţelepciune şi oricât de mici ar părea unora, ne descoperă cunoştinţa cea mai înaltă” (Dialog…, cap. 322). Textele liturgice nu trebuie alterate prin propriile adaosuri sau corecturi, care implicit duc la abuzuri arbitrare şi exagerări, la un tip de „protestantism” liturgic ce falsifică Tradiţia bimilenară a Bisericii pravoslavnice.

Personal, nu mă „mişcă” unele „preoţisme” particulare şi care nu rătăcesc de la drumul rânduielii şi al dreptei-socoteli. De pildă, fără neapărat a greşi, unii preoţi obişnuiesc să citească „cu glas tare (ekfonos)” toate rugăciunile Dumnezeieştii Liturghii, alţii le citesc „în taină (mistikos)”, după cum indică şi Tipicul. Tot la „obişnuinţe” se includ şi ridicarea mâinilor la Heruvic (ca în iconografie, închipuirea heruvimilor constă în încrucişarea mâinilor la piept, nu în ridicarea lor), îngenuncherea la prefacerea Cinstitelor Daruri, binecuvântările cu sf. cruce şi nu cu mâna, pomenirea la Liturghie a numelor şi a cererilor credincioşilor, neînchiderea perdelei sau/ şi a sfintelor uşi, nepurtarea culionului, mantiei călugăreşti, bederniţei şi a crucii pectorale (sub pretextul smereniei şi al comodităţii), omiterea sau adăugarea de rugăciuni în timpul Dumnezeieştii Liturghii, promovarea unor imnuri şi cântece folclorico-pietiste în detrimentul cântării psalmilor şi a celorlalte imnografii bisericeşti consacrate şi unanim acceptate ş.a. E de la sine înţeles că Tipicul, oricât de vechi ar fi el, nu este imuabil sau intangibil, dar el reprezintă normativul în lumina căruia trebuie judecată inovaţia şi, la nevoie, îndepărtată.

Nefericite şi nedorite, din punct de vedere liturgic, mi se par a fi inovaţiile legate de momentul prefacerii Darurilor – epicleza sau invocarea trimiterii Duhului Sfânt. Oare istoria liturgică ortodoxă cum învaţă? Cum se obişnuia înainte să se procedeze? Dar celelalte Biserici Ortodoxe cum obişnuiesc? Uneori, unii ierei (şi nu numai) parcă ridică cu teatralism chilipirgesc şi rostesc tare şi emfatic troparul Ceasului al 3-lea – „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preafântul Tău Duh…” ca mai apoi să-şi plece jos mâinile şi glasul, rostind (cu mai puţină atenţie) rugăciunea invocării („Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească…”).

Istoriceşte vorbind, conform celui mai mare liturgist ortodox al veacului XX-lea, Ioannis Foundoulis de la Tesalonic, întreita închinare înaintea prefacerii Cinstitelor Daruri (însoţită mai târziu şi de întreita rostire a rugăciunii vameşului – „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”) este mărturisită de codici vechi (sec. al XII-lea: Pergamentul Muzeului Bizantin din Atena, nr. 6 – „şi se fac mătănii”, Rânduiala Sfintei Liturghii a patriarhului Filotei al Constantinopolului –„şi închinându-se amândoi [preotul şi diaconul – n.a.] de trei ori în faţa Sfintei Mese, se roagă pentru ei înşişi…”; sec. al XVI – XVIII-lea: codicii nr. 752, 765, 766, 767, 770, 773 şi 776 din Biblioteca Naţională din Atena), dar rostirea întreită a troparului Ceasului al 3-lea („Doamne, Cel ce a trimis pe Preasfântul Tău Duh…”) şi inclusiv stihurile psalmice intermediare („Inimă curată zideşte întru mine…” şi „Nu mă lepăda de la faţa Ta…”) sunt menţionate abia în manuscrise şi ediţii ulterioare ale Liturghierelor (cf. Ioannis Foundoulis, op. cit., vol. I, pp. 194-195).

În ţara noastră, într-un Liturghier slavon ştefanian de la Putna nu apar nci troparul Ceasului al 3-lea, nici stihuri, ci după „Încă aducem Ţie…” urmează direct „Şi fă Pâinea aceasta…”. Conform Dumnezăieştii Liturghii a Sfântului Dosoftei al Moldovei (1679), preotul zicea „Încă aducem Ţie cuvântăreaţa aceasta şi nesângeiata slujbă şi cucerim, şi ne rugăm, şi milostivim: trimite Duhul Tău cel Svânt preste noi şi preste Darurile acestea…”, apoi se închină împreună cu diaconul de trei ori, zicând troparul („Doamne, Cel ce ai trimis…”) cu stihurile aferente, continuând cu „Şi fă, dară, Pâinea aceasta…”. Într-un Liturghier din 1779 am găsit scris aşa: „preotul se roagă: «Încă aducem Ţie […]». Deci vine diaconul aproape de preot şi se închină amândoi de trei ori înaintea Sfântului Prestol, rugându-să întru sine, şi zicând: «Doamne, Cela ce ai trimis…»”. Într-un Liturghier din 1814 (editat la Sibiu), se specifică faptul că preotul şi diaconul ziceau în sine troparul „Doamne, Cel ce ai trimis…” înainte de epicleză („Încă ne rugăm…”).

La ruşi, întâi este rostită în taină rugăciunea invocării – epicleza („Încă aducem Ţie…), apoi „diaconul şi preotul se închină de trei ori în faţa sfântului prestol, rugându-se întru sine şi zicând” „Doamne, Cel ce a trimis pe Preasfântul Tău Duh…”.

La Sfântul Munte Athos nu se fac niciun fel de „întreruperi” (nici stihuri, nici metanii sau închinăciuni şi, sub nicio formă, troparul Ceasului al 3-lea – „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preafântul Tău Duh…”) între „Ale Tale dintru ale Tale…” şi epicleză „Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească…”. Această tendinţă tinde să se generalizeze în spaţiul Eladei.

În Slujebnicul sârbesc actual se specifică următoarele: întâi diaconul şi preotul se închină de trei ori în faţa sfântului prestol, „rugându-se întru sine şi zicând”: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului şi mă miluieşte!”, atunci preotul spune „Doamne, Cel ce a trimis pe Preasfântul Tău Duh…”, apoi preotul „se roagă în linişte” rostind rugăciunea invocării – epicleza („Încă aducem Ţie…).

Astăzi, în Liturghierele noastre (ediţia 2012), se relatează că „diaconul vine aproape de preot şi se închină amândoi, de trei ori, înaintea Sfintei Mese, zicând încet: Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă miluieşte!, apoi preotul zice încet, cu mâinile ridicate, troparul Ceasului al treilea: Doamne, Cel ce ai trimis […]” – cu stihurile aferente, apoi – „preotul protos se roagă în taină, zicând epicleza: „Încă aducem Ţie această slujire cuvântătoare […]”. (pp.175-176) Deci se ridică mâinile la tropar şi nu la epicleză, iar troparul se zice „încet”, iar epicleza „în taină”? Oare Liturghierele noastre greşesc sau ale celorlalte Bisericii Ortodoxe sau niciunele? Totuşi, posibilele răspunsuri trebuie să le dea doar cei avizaţi, dar să nu cădem în ispita de a crede că vreodată slujbele ar fi fost nevalide din cauza diferenţelor de text şi traducere.

Prea Sfinţitul părinte Gherasim Putneanul amintea într-un articol din revista Candela (nr.11/1998, p. 9), republicat mai apoi în cartea În duhul evlaviei ortodoxe (Ed. Geea, Botoşani, 1999, p. 60 şi 82) că tradiţia paisiană de la Neamţ era ca preotul să nu ridice mâinile niciodată în cadrul Sfântei Liturghii, nici măcar la invocarea Sfântului Duh, la epicleză (nici vorbă la Heruvic): „Mâinile erau lipite de piept, încrucişate în chip de smerenie”. Tot Prea Sfinţia Sa mărturisea că „prima data am văzut mâinile ridicate numai la slujbele arhiereşti când se invoca Sfântul Duh pentru sfinţirea Sfintelor [Cinstitelor – n.a.] Daruri”.

În fine, „cultul divin nu poate fi lăsat la capriciul şi libera dispoziţie a celui care conduce, nu poate deveni câmp de experienţă personală şi de inovaţie” (Pr. Prof. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Ed. Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 22). De aceea avem foruri superioare ce veghează diortosirea, actualizarea şi uniformizarea liturgică, mai ales că şi aceste foruri sunt încă perfectibile (sau măcar deciziile lor). De exemplu: un pas serios de îmbunătăţire s-a produs prin corectarea locului rugăciunii: dacă în ediţiile mai vechi ale Liturghierului rugăciunile erau puse după ecfonis, în ultima ediţie locul lor a fost reaşezat în matca firească, adică rugăciunile sunt înainte de finalurile lor doxologice spuse ecfonetic (cu glas tare şi melodios).

Sfântul Simeon al Tesalonicului afirma că nu există un lucru mai rău în rânduială (şi în tradiţia liturgică, implicit) decât să fie promovată „neo-rânduiala” la rang de „obicei” (cf. Dialog …, cap. 365), şi asta deoarece „rânduiala nu este precizată în funcţie de gradul scopului unei practici, ci de tradiţia liturgică, care dă măsura şi cuviinţa fiecărei situaţii şi se sprijină pe istoria cultului şi pe sensul pe care-l are fiecare dintre tipurile sau gesturile liturgice şi nu pe actele arbitrare, chiar dacă se fac cu bună intenţie”(Ioannis Foundoulis, op. cit., vol. I, p. 181).

Tendinţa actuală este de a se corecta, de a se îndrepta şi aggiornamenta şi cărţile cultice. Asta nu înseamnă că toate cele vechi sunt în mod obligatoriu şi cele mai bune, nici că cele relativ noi (sau corectările/îndreptările oficiale) sunt cele mai rele. Dacă tot se diortosesc, măcar să se „confrunte” şi cu cele ale celorlalte Biserici Ortodoxe, şi cu codicii vechi, căci ar fi de dorit ca măcar în ceea ce priveşte Anaforaua şi momentul epicletic să fie o uniformizare liturgică panortodoxă.

Oricum, pentru inovaţii se găsesc scuze de genul: aşa am învăţat, sau aşa am văzut la cutare mănăstire, sau părintele cutare mi-a spus, sau nici măcar nu au astfel de frământări şi preocupări… Poate că se simte nevoia unor îndreptări, dar după ce criterii, cum şi în ce locuri nu se ştie precis, mai ales prin prisma păreristicii şi filautiei. Confiscând autoritatea Sinodului, cu atâtea păreri şi pendulări, tindem să devenim un soi de Farfuridi (din O scrisoare pierdută, actul III, scena I):

…„ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”

Pr. GABRIEL CIOFU, Baia

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: