Interdicţii în Singapore

Ca şi la intrarea în alte ţări de pe glob, la intrarea în Singapore trebuie să completezi un formular. Atrage atenţia în mod special un înscris cu roşu şi caractere mari. „AVERTIZARE: PEDEAPSA CU MOARTEA PENTRU TRAFICANŢII DE DROGURI CONFORM LEGISLAŢIEI DIN SINGAPORE (WARNING: DEATH FOR DRUG TRAFFICKERS UNDER SINGAPORE LAW)”. Pe urmă, eşti informat că tutunul şi alcoolul sunt supuse taxelor vamale. Taxa pentru alcool se calculează în funcţie de tărie şi cantitate. Pentru tutun, taxa este de circa 17 dolari singaporezi (1 euro = 1,5 dolari singaporezi) pentru fiecare pachet cu 20 de ţigări. Cu alte cuvinte, cumperi cu 17 lei un pachet de ţigări din România şi mai plăteşti echivalentul a 53 lei la intrarea în Singapore! Nu m-am interesat şi nu ştiu cât costă un pachet de ţigări cumpărat în Singapore; nu a apărut în calea mea niciun debit de tutun, deşi sunt convins că există.

În respectivul formular de intrare în Singapore mai eşti avertizat că folosirea ţigărilor electronice şi a gumei de mestecat este absolut interzisă, de asemenea şi posesia lor (the use of electronic cigarettes and chewingum is absolutely prohibitted, and also its possesion).

Oriunde vei umbla, nu vei vedea oameni fumând pe stradă, ci numai în locuri special semnalizate. Într-o zonă pietonală intens circulată am văzut un anunţ care spunea: „DACĂ ARUNCI UN MUC DE ŢIGARĂ, S-AR PUTEA SĂ IEI O AMENDĂ (IF YOU DROP A CIGARETTE BUT, YOU MAY PICK UP A FINE)”.

Într-un mic parc, nu departe de locul unde am fost cazat, am văzut şi fotografiat un anunţ prin care erai rugat să nu hrăneşti porumbeii. Aici nu erai pândit de o amendă; doar te rugau. În schimb, pe chei, dacă încercai să pescuieşti, amenda era de până la 3000 (trei mii) de dolari singaporezi.

Nu am văzut niciun câine (nici comunitar şi nici scos la plimbare) şi nici vreun indicator că nu ar fi voie cu animale de companie. Despre atotprezenţii rahaţi de câine de pe la noi nici nu poate fi vorba. Nu am văzut cerşetori.

Dacă parchezi maşina în locuri nepermise eşti atenţionat că ţi se blochează roata (dreapta – faţă, ei circulă pe stânga), iar deblocarea costă 200 de dolari.

La autobuz, toată lumea urcă prin faţă, pe la şofer şi solicită biletul până unde vrea să meargă. Trebuie să ai bani potriviţi (în jur de 1,50 dolari), căci nu ţi se dă rest. Spui până unde vrei să mergi, ţi se spune preţul, banii îi arăţi şoferului şi îi pui într-o casetă aflată între tine şi compartimentul lui, iar el apasă taxele corespunzătoare şi ţi se eliberează biletul pentru cât ai plătit (pus în respectiva casetă).

În autobuz, în metrou, pe stradă, totul este sub supraveghere cu camere gen ochi de peşte. Dacă eşti cumva molestat, afişele îţi spun (în patru limbi – engleză, chineză, un dialect indian şi thailandeză): nu suferi în tăcere; strigă pentru ajutor; sună la 999; reţine fizionomia şi îmbrăcămintea atacatorului. Va fi încătuşat şi reţinut.

Metroul din Singapore este de o curăţenie absolută; zici că acum a fost dat în folosinţă. Totul este construit cu materiale de calitate superioară: granit, inox, sticlă. Când ai coborât, în staţii eşti ca într-o cutie mare de sticlă, prevăzută doar cu acces la scările rulante şi la lifturi, de asemenea cu uşi glisante care se deschid după oprirea trenului, exact în dreptul uşilor vagoanelor. Deci, nu ai cum să ajungi pe calea ferată.

Pe peron, în dreptul uşilor care se vor deschide la oprirea trenului, sunt trasate (nu mâzgâlite) săgeţi de culoare verde, pentru a-i lăsa pe pasageri să coboare şi săgeţi cu roşu, unde să aştepţi pentru urcare, bineînţeles după ce s-a terminat coborârea.

În staţii mai există uşi gândite special, marcate distinct, pentru cei în cărucior şi pentru nevăzători. În tren, tot în dreptul acelor uşi, există spaţii anume amenajate, mai mari, cu bare suplimentare orizontale şi verticale pentru susţinere.

Până a ajunge la lifturi (urcare sau coborâre), traseele pentru nevăzători sunt marcate cu câte patru linii întrerupte, uşor ieşite în relief, pentru a putea fi percepute cu talpa piciorului. Schimbările de direcţie şi locurile de aşteptare pentru nevăzători sunt marcate întocmai ca şi liniile descrise mai sus, doar că prin puncte.

Odată urcat în metrou, cu bilet cumpărat de la unul din automatele din staţie (unde sunt afişate hărţi cu liniile de metrou şi care îţi arată unde te afli), după anunţul că „se închid uşile”, eşti rugat să te deplasezi către mijlocul vagonului. Prin afişe ţi se spune că bagajul aşezat pe podea creează spaţiu pentru mai mulţi (bag on the floor makes space for more). Să nu cumva să vă gândiţi că dacă pui bagajul pe podea se va murdări. Nu există aşa ceva; totul este de o curăţenie impecabilă.

Scaunele sunt unite între ele şi sunt confecţionate dintr-un plastic colorat, rezistent şi atent finisat (doamnele nu-şi pot agăţa ciorapii). Scaunele de lângă uşi sunt de culoare roşie, pentru femei însărcinate sau având copii în braţe, vârstnici sau persoane cu probleme de mobilitate.

Deasupra acestor scaune de culoare roşie există câte un afiş care te îndeamnă să arăţi că îţi pasă (Show you care. Offer this seat). Tot în acea zonă, deasupra afişului descris, aproape de plafon, alt afiş îţi comunică ce nu ai voie în metrou: > să mănânci sau să bei (amendă 500 dolari); să fumezi (amendă 1000 dolari); > să transporţi materiale inflamabile (amendă 5000 dolari); > să transporţi „durians” (un fruct cu coajă verde ţepoasă, cam de mărimea unei nuci verzi de cocos, foarte urât mirositor – nu este precizată valoarea amenzii).

Folosirea abuzivă a semnalului de alarmă pentru oprirea trenului se pedepseşte cu o amendă de 5000 (cinci mii) dolari singaporezi.

Locomotivele metrourilor nu au vatman; totul este automatizat.

Trăgând o linie de final, pot spune că Singapore este cel mai curat oraş pe care l-am văzut până în prezent. De asemenea, în prezenţa tuturor naţiilor (autohtoni şi mulţi turişti) cu care te întâlneşti pe stradă, în mijloacele de transport sau oriunde altundeva te simţi în siguranţă.

Acesta este oraşul şi statul Singapore, independent din anul 1965, de când a ieşit de sub colonialismul britanic.

CONSTANTIN PAPUC

P.S.: În prima zi am purtat nişte sandale noi, fără ciorapi. M-au ros şi a trebuit să renunţ la ele. Am umblat desculţ. O doamnă m-a întrebat: „În ţara ta oamenii nu poartă încălţăminte?!”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: