Sinodul Bisericii Ortodoxe Române mută cu piesele albe în şahul geopolitic

Cred că nimeni nu se aşteaptă ca Biserica Ortodoxă Română / BOR să devină un simplu „agent electoral” la scrutinul prezidenţial din Ucraina din martie-aprilie a.c. (primul tur al alegerilor va avea loc la 31 martie, iar al doilea – la 21 aprilie). Cel puţin aşa se va percepe dacă BOR va decide, la reuniunea de astăzi 21 februarie a.c. a Sinodului acesteia, recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene / BOU (care a primit tomosul de autocefalie din partea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol la începutul anului curent).

Recunoaşterea autocefaliei BOU la Bucureşti în această perioadă poate ridica ratingul unicului beneficiar direct al acestui demers (Petro Poroşenko, preşedintele actual al Ucrainei şi candidat la alegerile menţionate) şi îl poate propulsa în turul al doilea, unde s-ar duela cu unul dintre contracandidaţii percepuţi la Kiev ca fiind antisistem (Volodimir Zelenski şi/sau Iulia Timoşenko).

Petro Poroşenko este văzut în mediile ucrainene (pe bună dreptate) ca ţarul care a reuşit să construiască din nisip noua Biserică Ortodoxă Ucraineană autocefală, cu sprijinul politic al prietenilor Ucrainei cu influenţă în Fanar. Campania acestuia are de jure trei teme majore (armata, biserica, limba), cărora li se adaugă retorica anti-rusească şi promisiunea accelerării parcursului european şi euroatlantic (recent, acesta a promis că Ucraina va putea depune solicitarea de aderare la UE în 2023 la capătul unui posibil nou mandat de şef de stat). De facto, tema religioasă este singura care îl poate propulsa în turul al doilea al alegerilor din primăvară. Celelalte teme sunt marote uzuale în retorica figurilor politice provenite din Maidanul de la Kiev (Poroşenko, Timoşenko, Griţenko, Sadovâi, chiar Zelenski), de aceea orice succes notabil în acest domeniu poate asigura preşedintelui Petro Poroşenko un loc cu şanse în turul al doilea.

Pentru a nu depinde de „ruleta rusească”, preşedintele Poroşenko a promis un mini-turneu electoral alături de Mitropolitul Epifanie, Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene, în 21 de regiuni ale ţării, afişe electorale cu cei doi împânzesc locurile publice din aglomerările urbane, iar contracandidaţii săi îl acuză deja de exploatare a resurselor administrative, de manipulare a opţiunilor de vot, de acţiuni provocatoare la adresa contracandidaţilor şi chiar de pregătire a fraudării scrutinului.

În acest context, orice succes privind recunoaşterea pe plan extern a BOU va reprezenta un câştig electoral direct al acestuia, o trambulină spre marea finală electorală de la 21 aprilie a.c.

Decizia Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului de acordare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene pare una legitimă în contextul în care Patriarhia Rusă şi-a refuzat vreme îndelungată asumarea unui demers similar. Mai mult, este una legitimă având în vedere principiul sacrosant (nu neapărat canonic) potrivit căruia orice stat are dreptul de a-şi înfiinţa o biserică autocefală (efectul de bumerang nu va ocoli, în perioada următoare, nici Balcanii – Muntenegru, Macedonia etc). În acest context, statul ucrainean are dreptul de a sprijini/facilita înfiinţarea unei Biserici autocefale şi de a avea efectiv una, care să funcţioneze la Kiev, sub oblăduirea Bisericii-Mamă (în cazul acesta, Patriarhia Ecumenică, dacă cea Rusă nu s-a învrednicit să păstorească o Biserică ucraineană autocefală).

Numai că maniera Patriarhului Bartolomeu de a tăia nodul gordian al temei autocefalităţii Bisericii ucrainene (fără consultarea prealabilă a Bisericilor-Surori, cu încălcarea principiului sinodalităţii, cu emfaze ce amintesc ortodocşilor mai degrabă forţa primatului papal specific lumii catolice decât pe cea a colegialităţii/sinodalităţii, specifice lumii ortodoxe etc.) este cel puţin contestabilă.

Dacă adăugăm la controversele canonice care însoţesc tema autocefaliei BOU contextul geopolitic delicat actual (sprijinul Washingtonului pentru tendinţele Kievului de emancipare de sub tutela politică, geopolitică şi spirituală rusească; reacţiile Moscovei, care pierde în imediata sa vecinătate un pol esenţial al „lumii ruse”; existenţa, în Ucraina, a unei puternice comunităţi ruseşti care are nevoi spirituale specifice; forţa publică a Bisericii Ortodoxe ucrainene – Patriarhia Moscovei, care are încă cca 12.000 de parohii în întreaga Ucraină, această Biserică fiind şi în continuare cea mai puternică din Ucraina etc), precum şi contextul specific legat de comunitatea românească din Ucraina şi de nevoile acesteia, pe care Biserica Ortodoxă Română este obligată să le ia în calcul în argumentarea poziţionării ei (detaliez în cele ce urmează), avem deja un puzzle geopolitic pervers, care face din această temă o complicată partidă de şah geopolitic cu mari maeştri la masă.

Care poate fi acţiunea legitimă a BOR în acest puzzle, din punctul de vedere al dreptului canonic şi al nevoilor şi intereselor specifice pe baza cărora s-a înfiinţat şi funcţionează Biserica Ortodoxă Română?

În primul rând, BOR trebuie să evite percepţia potrivit căreia va juca electoral în Ucraina sprijinindu-l pe candidatul Petro Poroşenko la alegerile prezidenţiale menţionate. În acest sens, se impune de la sine amânarea adoptării unei decizii a Sinodului BOR (convocat deja pentru astăzi 21 februarie 2019; tema prioritară a Sinodului actual va fi, fără îndoială, schisma religioasă actuală din lumea ortodoxă). Nu există, în această perioadă, oportunitatea necesară adoptării unei decizii, indiferent care va fi aceasta.

În al doilea rând, este necesar ca adoptarea unei decizii de către BOR să se sprijine deopotrivă pe dreptul canonic şi pe interesele şi nevoile Bisericii ce decurg din statutul său specific (de „Biserică a neamului românesc” (…).

În al treilea rând, BOR trebuie să respecte principiile canonice care guvernează ortodoxia (mai mult, să fie promotoarea, în lumea creştin-ortodoxă, a obligativităţii respectării acestora). În acest sens, are obligaţia de a depune în continuare eforturi pentru continuarea dialogului între părţile implicate (Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Rusă), pentru promovarea principiului sinodalităţii ca mecanism de soluţionare a unor dispute canonice, eventual pentru desfăşurarea unui Sinod pan-ortodox care să rezolve această temă (derularea unui Sinod pan-ortodox pe această temă şi/sau continuarea dialogului sunt încă posibile, în pofida percepţiei contrare care câştigă tot mai mulţi prozeliţi).

În al patrulea rând, BOR trebuie să răspundă în mod adecvat necesităţii intrinseci, istorice a constituirii unei/unor biserici canonice în noile state ale lumii, mai ales că suferinţele Bisericii noastre de a-şi statua canonicitatea în teritoriul propriu/naţional au fost, de asemenea, matusalemice şi nedrepte, iar memoria acestor suferinţe este încă vie (în particular pe teritoriul actual al R. Moldova). În acest context, este legitimă analizarea oportunităţii recunoaşterii autocefaliei BOU, prioritar prin prisma argumentelor canonice, numai că recunoaşterea nu este oportună şi nici morală în acest moment (electoral pentru Ucraina) şi nu trebuie să se producă în mod automat, ci prin coroborarea argumentelor canonice cu cele ce ţin de specificitatea BOR şi de obligaţiile acesteia de natură confesională/spirituală faţă de comunitatea românească din Ucraina (care este o comunitate autohtonă în nordul Bucovinei, ţinutul Herţa – actuala regiune Cernăuţi, nordul Maramureşului istoric – actuala regiune Transcarpatia, sudul Basarabiei – actuala regiune Odessa).

În al cincilea rând, din diferite motive (canonice, statutare/juridice, morale, spirituale, pragmatice), poziţionarea Bisericii Ortodoxe Române faţă de actuala schismă religioasă privind autocefalia Bisericii Ortodoxe ucrainene trebuie să ţină cont de percepţiile, nevoile, interesele, aşteptările, poziţionările şi aspiraţiile comunităţii româneşti din Ucraina (atât ale comunităţii clericale, cât şi cele ale comunităţii laice). Potrivit Statutului BOR, art. 5, “Biserica Ortodoxă Română cuprinde pe creştinii ortodocşi din ţară şi pe creştinii ortodocşi români din afara graniţelor ţării, precum şi pe cei primiţi canonic în comunităţile ei…”.

Aici lucrurile par a fi fără echivoc.

Comunitatea românească din Ucraina şi-a exprimat în dese rânduri, în ultima perioadă, poziţia pe această temă.

În luna ianuarie a.c., românii din Ucraina, prin Uniunea Interregională „Comunitatea Românească din Ucraina”, au solicitat Bucureştiului să abordeze la nivelul european, pe perioada preşedinţiei semestriale româneşti a Consiliului Uniunii Europene, problemele cu care se confruntă etnicii români din regiunile Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa, transmiţând factorilor de decizie din România un „Memoriu privind Doleanţele Vitale ale Comunităţii Româneşti din Ucraina în condiţiile actuale”. În punctul 8, al. 4 din Memoriul menţionat, „Comunitatea Românescă din Ucraina” cere „…susţinerea bisericilor canonice tradiţionale, care oficiază în limba română şi nepermiterea implicării organelor de stat în deciziile privind apartenenţa administrativă a comunităţilor religioase românofone pe parcursul reformării confesionale a Bisericii Ortodoxe din Ucraina”.

Mai mult, preoţii de etnie română din raionul Herţa au publicat nu demult o scrisoare deschisă în care denunţă presiunile şi abuzurile administraţiei locale privind trecerea acestor parohii la BOU; numeroşi preoţi şi enoriaşi români din regiunea Cernăuţi au protestat recent la Hliboca, alături de alţi preoţi din regiune, „împotriva acaparării violente şi abuzive a bisericilor Mitropoliei Ortodoxe Ucrainene, Patriarhia Moscovei, de către reprezentanţii nou createi Biserici Ucrainene Autocefale” etc. Simptomatice, în acest sens, sunt declaraţiile Arhiepiscopului Longhin/Jar, stareţul Mănăstirii Bănceni (regiunea Cernăuţi), care a chemat enoriaşii să fie devotaţi „bisericii canonice” şi să nu fie acaparaţi de „biserica schismatică”, întrucât aceasta „nu este binecuvântată de Dumnezeu”; „statul ucrainean trebuie să apere drepturilor tuturor cetăţenilor, şi nu doar ale celor care ţin de noua structură religioasă. Noi nu suntem împotriva faptului ca ei să creeze noi comunităţi religioase, au tot dreptul, dar să construiască biserici noi şi să nu se acapareze abuziv bisericile ridicate cu greu de oamenii noştri”.

Din acţiunile şi poziţionările menţionate, din numeroasele demersuri, memorii şi scrisori publice ale liderilor comunităţii româneşti din Ucraina (multe dintre acestea au fost adresate Ministerelor de resort din România şi/sau Patriarhiei Române), reiese fără echivoc că liderii comunităţii româneşti clericale şi laice din Ucraina nu doresc trecerea parohiilor comunităţilor lor locale în subordinea Bisericii Ortodoxe Ucrainene autocefale. Este extrem de probabil că poziţiile liderilor sunt împărtăţite, de facto, de marea majoritate a membrilor comunităţilor româneşti din Ucraina.

Principalele raţiuni ale acestei poziţionări: comunitatea (românească din Ucraina) priveşte BORusă ca fiind “biserica ei canonică” (în absenţa unor demersuri clare ale BOR privind teza propriei canonicităţi în regiunile locuite compact de români din illo tempore); comunitatea vede BOU ca fiind un simplu instrument politic şi ideologic al administraţiei laice de la Kiev; încrederea comunităţii în promisiunile administraţiei laice ucrainene cu privire la menţinerea identităţii lingvistice, culturale, spirituale şi identitare a românilor din Ucraina s-a prăbuşit masiv odată cu adoptarea Legii-cadru privind educaţia, votată în Rada Supremă în septembrie 2017 (al cărei art. 7 prevede că învăţământul în unităţile de stat se desfăşoară în Ucraina – exclusiv – în limba de stat); mai mult, comunitatea apreciază că această lege reprezintă unul din aisbergurile unei posibile politici de asimilare/ucrainizare/deznaţionalizare care s-ar produce în Ucraina şi care ar avea ca ţintă directă (şi) comunitatea românească, alături de cea rusă.

Kievul pare a nu rămâne impasibil la nevoia sa strategică de a atrage comunitatea românească în tabăra pro-autocefalie. Reprezentanţii BOU în regiunea Cernăuţi promit deja, în termeni vagi, utilizarea limbii române ca limbă de cult în cazul trecerii parohiilor româneşti la Biserica autocefală (promisiune care are slabe şanse de a fi acceptată de către comunitate, având în vedere istoricul lung al unor promisiuni similare neonorate, mai ales în învăţământ, precum şi contextul politic intern naţionalist/inflamant din actuala perioadă, în contextul războiului din raioanele estice ale Ucrainei), iar mitropolitul Epifanie va vizita oficial, în premieră în calitate de Întîistătător intronizat al BOU, regiunea Cernăuţi, în perioada 16-17 februarie a.c.

În poziţionarea şi acţiunile ei, este imperios necesar ca BOR să ţină cont de nevoile şi aşteptările comunităţii româneşti din Ucraina.

În primul rând, BOR are obligaţii statutare faţă de „creştinii ortodocşi români din Ucraina”, potrivit prevederilor citate (şi nu numai). În al doilea rând, BOR are faţă de aceştia obligaţii canonice, prin care îşi asumă în continuare obiectivul „restabilirii unităţii administrative bisericeşti” (a se vedea în acest sens poziţia BOR exprimată prin Comunicatul Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 9 aprilie 1992, rezultat în urma şedinţei Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe Române din aceeaşi dată, Comunicat potrivit căruia “Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chişinău, şi a Mitropoliei Bucovinei, cu sediul la Cernăuţi. Patriarhia Română nu a acceptat şi nu poate accepta niciodată consecinţele nefaste ale pactului Ribbentrop-Molotov. Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe Române consideră necesar, de asemenea, să precizeze că unele deosebiri, ca de exemplu diferenţa de calendar (stil vechi şi stil nou), rangurile bisericeşti, tradiţiile locale etc., vor fi respectate aşa cum sunt acum şi nu constituie o piedică în calea restabilirii unităţii administrative bisericeşti dintre fraţii ortodocşi de o parte şi de alta a Prutului”).

Această comunitate (a românilor din Ucraina) pare a promova doar două soluţii în acest caz: menţinerea unităţii ei religioase în cadrul Patriarhiei Ruse (Biserică văzută încă drept canonică în actuala conjunctură, în absenţa unor soluţii/acţiuni/mesaje contrare şi nuanţate ale BOR; în prezent există 127 de parohii ale comunităţilor româneşti din Ucraina, în cele trei regiuni menţionate anterior – Cernăuţi, Transcarpatia şi Odessa; toate aparţin Bisericii Ortodoxe Ucrainene subordonate Patriarhiei Ruse, iar menţinerea acestei unităţi reprezintă un element-cheie pentru orice soluţie de perspectivă) sau (variantă de avarie/rezervă, care ţine foarte mult de curajul şi viziunea BOR, precum şi de capacitatea de lobby a acestei Biserici la Constantinopol, Kiev, Washington) reintegrarea comunităţii româneşti din Ucraina în Biserica Ortodoxă Română (a se vedea, mai sus, “restabilirea unităţii administrative bisericeşti între BOR şi creştinii ortodocşi români din Ucraina”).

Tertium non datur, menţionează frecvent românii din Ucraina, care ar vedea într-o posibilă recunoaştere automată (necondiţionată) a autocefaliei BOU de către BOR ca fiind un act de „trădare” a BOR faţă de interesele, nevoile şi aspiraţiile acestei comunităţi, cu efecte greu de anticipat, controlat şi corijat. Principalul efect direct îl va reprezenta slăbirea considerabilă a legăturilor dintre BOR şi creştinii ortodocşi români din Ucraina, reducerea considerabilă a capacităţii BOR de a mai conta în ecuaţia relaţionării cu aceştia.

BOR are astfel, ca atare, în acest context, sarcina complicată, dar obligatorie de a lua în calcul aspiraţiile românilor din Ucraina şi de a răspunde nevoilor şi aşteptărilor lor prin soluţii vizionare.

În aşteptarea acestor soluţii (unele dintre acestea se discută în momentul de faţă în diferite medii, pe diferite canale, în BOR, în comunitatea românească din Ucraina, în dialogul dintre Bisericile-Surori, în dialogul politic dintre Kiev şi Bucureşti, în dialogul BOR cu Patriarhiile Constantinopolului şi Moscovei etc. – revin în acest sens, ulterior, cu detalii), pare că soluţia optimă de etapă (tactică) pentru BOR s-ar contura astfel: analizarea detaliată/integrată şi cu celeritate a tuturor dimensiunilor actualei schisme religioase; discutarea temei cu prioritate în cadrul şedinţei Sinodului de la 21 februarie a.c.; neadoptarea unei decizii finale la şedinţa menţionată a Sfântului Sinod (din raţiuni prioritare de evitare a percepţiei unui joc de sprijin electoral); menţinerea poziţiei echilibrate şi ecumenice de continuare a dialogului între Patriarhiile implicate, în vederea prevenirii adâncirii actualei schisme religioase; transmiterea de propuneri părţilor privind chemarea insistentă la dialog, inclusiv/prioritar prin desfăşurarea unui Sinod pan-ortodox, în cadrul căruia, prin dialog şi decizie sinodală – principiu de bază al lumii ortodoxe – să se adopte deciziile cele mai înţelepte în conjunctura actuală.

Totodată, este imperios necesar ca în Comunicatul reuniunii sinodale să se transmită un mesaj de solidaritate, sprijin şi unitate confesională a BOR cu (faţă de) românii creştin-ortodocşi din Ucraina, ca obligaţie statutară şi canonică a BOR, precum şi ca expresie instituţională a statutului acestei Biserici de „Biserică a neamului românesc”.

Apelul la continuarea dialogului între Bisericile-Surori nu poate fi credibil dacă BOR se va poziţiona deja favorizând una dintre părţi.

Mai ales că nici una dintre Bisericile Ortodoxe nu s-a poziţionat până în prezent în mod clar, public, prin decizii sinodale, după acordarea tomosului de autocefalie (recent, Biserica Ortodoxă Cipriotă a analizat tema autocefaliei şi a amânat luarea unei decizii; poziţii similare au fost / sunt exprimate în BOBulgară, BOGreacă etc.).

“Şansa pentru dialog, pace, ecumenism, toleranţă şi unitate în lumea ortodoxă pare a nu fi încă nici acum pierdută”, acesta va fi mesajul direct şi indirect pe care îl poate transmite Sinodul BOR întregii lumi ortodoxe la reuniunea sa de astăzi.

Sinodul BOR poate muta acum cu piesele albe… (DORIN POPESCU, Agenţia BucPress)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: