De la comunism la globalizare şi înapoi? (II)

Cu toate acestea, comunismul ar mai putea avea ocazia de a fi adoptat, chiar la nivel planetar, asta însă într-o situaţie extremă, neobişnuită. Dezechilibrele provocate planetei prin dezvoltare tehnică şi tehnologică explozivă, prin exploatarea exagerată a resurselor, prin poluare, încep deja să producă fenomene naturale catastrofale, care, repetate şi la scară geografică tot mai mare, ar putea duce în cele din urmă la „rarefierea rasei umane”. În condiţii de decădere a civilizaţiei, de neputinţă, societatea umană rămasă ar putea adopta comunismul ca o soluţie de avarie. Teoretic, acesta s-ar putea menţine definitiv doar atunci când conştiinţa omului va domina complet instinctul său de conservare  – continuând ipoteza –atunci când se vor putea clona „corpuri de schimb” pe scară largă, accesibile oricui, în care va „locui” vremelnic conştiinţa, eul fiecăruia, atunci comunismul va avea şansa lui. Dacă această perspectivă ni se pare acum imposibilă, nu putem ignora ipoteza religioasă. Dacă secolul XXI va fi unul religios, atunci omul profund creştin ar fi un teren mai sensibil ofensivei unui comunism uşor reformulat, adaptat. Chiar şi în această situaţie ar rămâne nevoia unui cadru economic, social şi politic adecvat. Dacă, în teorie, comunismul a părut unora şi poate încă pare unor vest-europeni o poveste frumoasă cu care s-ar putea cocheta, în practică s-a dovedit, pentru mulţi, un coşmar. (Comunismul mondial a produs între 1917-1989, aproximativ 200 de milioane de victime potrivit autorului lucrării „Holocaustul roşu”, Florin Matrescu, ed. Gerom Design, Bucureşti, 1993, p.69-70).

 Cu toate acestea, cu trecerea timpului, cu cât impactul experimentului eşuat se va estompa, invocarea circumstanţelor atenuante va câştiga teren. Deja se face caz de către unii filozofi respectabili, dar mai „cu inimă”, că „una e” ce a conceput Marx şi cu totul alta ce au pus în practică Lenin, Stalin, Mao, Ceauşescu etc. Cât mai este până la a lua în serios deja celebra sintagmă: „Ei doar au întinat măreţele idealuri ale comunismului?”.

 Până atunci, ne place sau nu, lumea se îndreaptă spre globalizare, mai întâi una economică, dar treptat şi socială, politică şi chiar culturală. Termenul de „politic” va avea probabil mai mult sensul de strategie şi organizare a dominaţiei economice. „Socialul” ar putea deveni şi un fel de sugerare şi direcţionare a timpului privat al fiecăruia înspre o sferă de interese şi opţiuni tot economice. De altfel, şi „Culturalul” s-ar putea îndrepta tot mai mult spre „comercial”, pentru a produce bani făcând „reclamă” sistemului căruia îi va promova valorile.

Ţara devine Piaţă şi cetăţeanul consumator.  Tot ce susţinea viaţa sa, spirituală, culturală este şi mai ales va fi sub semnul comercialului. Totul devine marfă, bun de vândut sau cumpărat cu condiţia să fie rentabil şi eficient. Dezumanizarea cuprinde şi dezintegrarea dimensiunii religioase a sufletului uman. Nu transcendenţa contează ci fericirea personală atinsă acum prin satisfacerea nevoilor materiale şi pseudo-spirituale. Religiile fără Dumnezeu, obţinerea stărilor de beatitudine sau aşa-zisă atingere a absolutului pregătesc parcă sfârşitul civilizaţiei umane tradiţionale.

 Dacă am simplifica puţin schema standard a funcţionării eficiente a capitalismului actual, putem sintetiza astfel: tentează-l pe consumator să „tragă” mai tare şi mai bine pentru a putea cumpăra produse tot mai multe şi mai noi, la fel şi servicii sau oferte pentru distracţii, excursii etc. care să te facă să cheltuieşti tot mai mult, pentru ca apoi, rămas cu mai puţini bani să fii tentat să munceşti din nou şi mai mult şi mai bine pentru a cumpăra alte produse, mai bune şi mai ales mai noi şi tot aşa, „the show must go on”. Privit oarecum din afară, pare, nu-i aşa, un fel de sugerare continuă a unei dulci sclavii parcă dorită cu fervoare şi inconştienţă. Mass-media, îndeosebi TV şi Internetul, devin un fel de ministere ale propagandei, dar mai populare, mai atractive, deci mai eficiente. Întregul mecanism capitalist creşte astfel în eficienţă prin propagarea fără probleme în toată Piaţa Unică.  Un asemenea succes trebuie ţinut însă sub control non-stop nu numai de serviciile secrete. Televiziunile, Internetul, cardurile, băncile, hypermarketurile, restaurantele, toate acestea, deja universale, tind să creeze şi chiar să impună un alt sistem de valori sub masca noilor nevoi umane până la urmă, o altă filozofie de viaţă. Mitul libertăţii se va reduce la a alege doar din ce ţi se oferă. Libertatea globalizată s-ar putea întinde până la a spune sau a face aproape orice, fără însă a deranja sistemul din funcţionarea lui programată.

 Dacă globalizarea va înnăbuşi condiţia umană prin uniformizare utilitaristă, eficienţă extremă, organizare absolută, mercantilism total, golit de orice sentiment propriu, dacă omul se va înstrăina într-un cod de bare, o nouă formă de totalitarism va fi chiar globalizarea, adică, aşa cum spuneam, „dulcea sclavie dorită cu fervoare şi inconştienţă” de nişte persoane anesteziate cu satifacerea simţurilor, a plăcerilor, a dorinţelor. Singurul verb bun de conjugat în lumea globală „a dori”, va fi întărit perpetuu de fragilitatea imaginii tip „fata morgana” a lui „a avea”. „A fi” nu va avea însă decât varianta libertăţii de a alege ce ţi s-a pregătit, adică să te integrezi tot mai mult în sistem.

Pentru rebeli, computerul poate oferi o lume virtuală, tot mai apropiată de senzaţia de realitate. La ce-ţi mai foloseşte revolta într-o lume deja înlănţuită de globalizare când ai varianta virtuală pe care ţi-o poţi construi exact aşa cum ţi-ai fi dorit să fie lumea reală? La urmă urmei percepem lumea prin simţuri (vor spune teoreticienii globalizării) iar lumea virtuală ne poate satisface, chiar fără eforturi, simţurile, plăcerile, dorinţele, ne rămâne, nu-i aşa, doar „libertatea” s-o acceptăm, dacă cea reală nu ne satisface. (Deja reţelele de socializare online înlocuiesc în mare parte viaţa reală pentru mulţi dintre noi, ba chiar într-o variantă mai frumoasă, cum şi-ar dori-o fiecare. Senzaţiile de plăcere obţinute în mod natural prin contact fizic pot fi reproduse, chiar obţinute, virtual prin anumite tehnici, nefiind nevoie de contact fizic. La urma urmei, prin contact fizic se pot şi transmite uneori diverse boli sau produce… dezamăgiri. Copiii pot fi concepuţi în eprubetă de ani buni. Mai nou, există (deocamdată doar în New York ) o clinică unde se poate interveni asupra ADN-ului viitorului copil pentru a se „curăţa” de eventualele defecte” sau a potenţa anumite calităţi).

Cetăţeanul, de fapt consumatorul american model, este cel care are datorii la bănci. Cine nu contractează împrumuturi la bănci este deja o persoană suspectă. Cu cât datoriile sunt mai mari şi pentru perioade mai lungi de timp cu atât mai bine. Mai nou s-au „inventat” şi împrumuturile care trec dincolo de viaţa debitorului. Astfel, datoriile vor fi plătite de copiii sau chiar nepoţii celui care a făcut împrumutul. Pentru prima dată în epoca modernă, un copil nou-născut din astfel de părinţi nu mai intră în lume liber, ci plin de datorii. Nu se mai naşte liber, ci sclav, în sensul modern, globalizat al cuvântului.

Prin Globalizare, spun deja euro-scepticii că şi noi românii ne vom pierde independenţa, ba chiar şi identitatea ca popor, ca naţiune, mai mult şi personalitatea actuală a fiecăruia ar suferi nebănuite distorsiuni. În concluzie vom pierde tot ce ne diferenţiază de modelul anglo-saxon şi vom deveni până la urmă nişte copii nereuşite, dacă nu chiar ridicole ale lor. Euro-optimiştii afirmă că vom trăi ceva mai bine şi vom beneficia într-o măsură mai mare de bunuri şi servicii ca în Occident. Tot euro-optimiştii spun că e de datoria noastră să ne menţinem identitatea naţională şi culturală şi, de ce nu, să o completăm coform timpului în care trăim cu lucrurile care ni se potrivesc şi ne fac să progresăm.

 Să ne bucurăm sau să ne întristăm? Până când ne vom hotărî ce atitudine să adoptăm în cele din urmă, globalizarea ar putea ajunge să se epuizeze în ea însăşi prin suprasaturare.  Când schema „a dori” – „a avea” (din nou) nu va mai funcţiona eficient, pe terenul universalizării oricărei idei alternante oferite de globalizare s-ar putea să revină, de data aceasta în mod natural, şi cine ştie, poate necesar, mai întâi ca o poveste frumoasă despre conştiinţă, simplitate, moralitate, apoi ca un drog social răspândit subversiv şi, în cele din urmă, ca o „alternativă salvatoare”, chiar comunismul în haine noi – comunismul post globalizare.

   Prof. VASILE CONSTANTIN BOGHEAN

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: