Un omagiu celebrului regizor, scenarist şi poet Emil Loteanu (III)

În afara numeroaselor premii pe care le-a primit pentru filmografia sa pe parcursul carierei, Emil Loteanu a primit în 1980 titlul de Artist al poporului din Federaţia Rusă, după ce în 1969 devenise Artist Emerit al Artei din Republica Moldova. De asemenea, el figurează printre cele peste 2000 de personalităţi din toate domeniile cuprinse în enciclopedia numită „Idolii Rusiei”, după o competentă selecţie realizată de peste 1000 de ziarişti, oameni de artă, politologi şi oameni de ştiinţă. Alături de el sunt cuprinşi în această lucrare colaboratori şi prietenii apropiaţi: Eugen Doga, Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu. Deşi oficialităţile basarabene l-au ignorat în unele perioade, evitându-i uneori şi prezenţa, în ciuda faptului că această zonă românească îi datorează o bună parte din cultura sa cinematografică şi teatrală, simţămintele patriotice pe care le avea pentru această parte a pământului răpit României l-a determinat pe Emil Loteanu să încerce, în 1996, o candidatură la preşedinţia Republicii Moldova.

Noi, cei din România, i-am recunoscut valoarea mult prea târziu, decernându-i unul dintre premiile Fundaţiei Culturale Române pe anul 2000, la 22 ianuarie 2001, şi declarându-l cetăţean de onoare al fundaţiei. Păcat că solicitărilor sale repetate (despre care am vorbit mai înainte) nu li s-a dat atenţia aşteptată de cei îndreptăţiţi să o facă. Ţin să reamintesc din cuvântul său rostit cu ocazia decernării acestui premiu, la festivitatea organizată sub cupola Ateneului Român: „Premiul de astăzi se adaugă altor câteva premii ale vieţii mele; la 19 ani am fost acasă la Arghezi şi am luat o scrisoare a poetului pentru scriitorii basarabeni; l-am văzut pe Sadoveanu la o prelegere despre romanul istoric, stând alături de Labiş; de-a lungul anilor am fost lângă colegi de breaslă români la mari festivaluri de film. Mă simt «artist român» chiar dacă am lucrat la Mosfilm, locuiesc la Moscova acum şi conduc acolo Casa de film «El Condor». Artistul din mine s-a considerat mereu un interpret al unei situaţii istorice, un interpret care şi-a susţinut partitura cu mult entuziasm în postura de prieten, de frate al României”.

La vârsta mea de acum, aceeaşi cu a regizorului prieten dispărut, doresc să menţionez cu multă nostalgie, dor şi bucurie, prietenia deosebită care ne-a legat definitiv de acest viitor monstru sacru al cinematografiei mondiale, Emil Loteanu, colegul meu de clasă şi de bancă în anii de şcoală petrecuţi la Rădăuţi. Deşi această prietenie părea că s-a pierdut, cu trecerea celor peste 30 de ani de despărţire a drumurilor noastre (perioada 1950-1984), în luna februarie 1984 am reuşit, printr-o întâmplare fericită, să ne reîntâlnim la Moscova. Amândoi, cu multă bucurie am constatat că mulţii ani scurşi, vârsta, activităţile profesionale desfăşurate de noi, în domenii total diferite, nu ne-au îndepărtat, ci ne-au consolidat clipele de neuitat petrecute împreună în copilărie. Ca urmare a unui consens convenit între noi, în luna septembrie 1984 a răspuns invitaţiei mele de a veni, după atâţia ani, în judeţul Suceava. Însoţit de copilul său Emil, având doar 4 ani atunci, şi de profesorul universitar de la Universitatea Bucureşti Victor Crăciun (vechi prieten de-al său, unul dintre iniţiatorii „Podului de flori” de peste Prut, realizat după 1990), prietenul meu m-a onorat vizitându-ne familia, la Suceava, la data de 26 septembrie 1984. Cu aceeaşi ocazie ne-am deplasat şi la Rădăuţi, pentru a se reculege la mormântul tatălui său. Acesta a fost începutul unui şir de încă patru vizite, în anii 1998, 2000 (de două ori) şi 2001.

Cu prilejul acestor vizite, sprijinit de stareţul Mănăstirii Bogdana din Rădăuţi, Emil şi-a văzut realizat visul, neîmplinit atâţia ani, cel de a identifica, renova şi sfinţi mormântul tatălui său. Totodată, la vizita din 1998, am avut surpriza de a-l cunoaşte pe unul dintre prietenii săi apropiaţi, actorul Grigore Grigoriu (rolul principal masculin din filmul „Şatra”), care îl însoţea. Demn de remarcat este şi sprijinul acordat în aprilie 2000 de regretatul publicist sucevean Mircea Motrici (pe care i l-am prezentat lui Emil în 1998) pentru organizarea, la 4 aprilie 2000, a unei întâlniri „surpriză” (în sala de conferinţe a Muzeului de Ştiinţele Naturii din Suceava) cu oameni de cultură şi ziarişti suceveni. Menţionez totodată că Mircea Motrici, deplasându-se în decembrie 1999 la Moscova, i-a luat un amplu interviu lui Emil despre copilărie şi prietenii de atunci, despre Eminescu şi dragostea pe care o poartă României şi Bucovinei. Interviul a fost transmis ulterior la Radio România Actualităţi şi este inclus şi în ultimul său volum „Trasee de reporter” (2017). La întâlnirea „surpriză” de la muzeu, Emil şi-a dovedit darul de inegalabil povestitor, iar printre răspunsurile la unele întrebări ce i s-au adresat, s-a exprimat astfel: „Pentru mine era o enigmă cum se pot întâlni colegii după 50 de ani; mi se părea ceva din domeniul fantasticului. Dar iată că a dat Dumnezeu să-mi întâlnesc colegi din Rădăuţi, cei cu care am transformat clasa într-un teatru în care am jucat, am pătimit, am mâncat bătaie, am cărat bănci grele de două tone şi am montat «Amintiri din copilărie». Pe atunci eram doar în clasa a IV-a. Interesant e faptul că, în acea epocă a foamei şi a mizeriei, izbucnirea către lumea frumosului, către imaginea artistică era spontană şi proprie acelor copii bucovineni”. Urmând şirul amintirilor şi sentimentelor stârnite de acestea, prietenul meu Emil a vorbit despre film, cu referire mai ales la răscolitorul „Şatra”, despre Eminescu şi Sadoveanu, despre Bucovina şi Rădăuţi. Într-un dialog cu scriitorul Ion Beldeanu, la întrebarea: „Care este suprafaţa sentimentală pe care o ocupă Bucovina în biografia dumneavoastră?”, Emil a răspuns: „Aceasta se vede în toate filmele mele; eu cred ca şi Eminescu că cel mai exact «adjectiv» ce i se potriveşte este cel de «dulce», dulce Bucovină; e o metaforă extraordinară”.

În „Cartea de onoare” a Colegiului „Eudoxiu Hurmuzachi”, consemnând impresiile şi amintirile copilăriei, la întâlnirea cu şcoala pe băncile căreia a învăţat până în anul 1950, scrie, la 27 septembrie 1984: „Cu dragoste şi recunoştinţă legendarului liceu, în amintirea anilor care au însemnat descoperirea lumii, bucuriile şi tristeţile copilăriei, imagini care au rămas şi vor rămâne cu mine până la ultima suflare. Cu dragoste, elev al Liceului «E. Hurmuzachi», Emil Loteanu”.

Deoarece personal mă pregăteam de întâlnirea cu toţi colegii, la 30 de ani de la absolvirea acestui liceu, în luna septembrie 1984, Emil, deşi dorea foarte mult să participe şi el la întâlnire, dar fiindu-i imposibil, căci era chemat la Londra pentru premiera filmului (în aceeaşi perioadă) „Ana Pavlovna”, mi-a încredinţat nişte gânduri „ad-hoc” scrise pe exemplarul invitaţiei mele, rugându-mă să le prezint colegilor (lucru pe care l-am şi făcut): „Iubiţi colegi, iată-ne din nou împreună, dacă nu cu trupul, cu sufletul, ceea ce este infinit mai mult! Aurel va da glas acestor câteva gânduri care condensează şi nostalgia prea frumoasei primăveri trăite laolaltă, în epoca mingii de cârpe şi cojii de mămăligă – vestigii ale unei generaţii care nu confundă vinul cu apa. Cărunţi la tâmple, dar încă vii, alături de copiii noştri, de dascălii noştri, să înlănţuim o îmbrăţişare peste trei decenii, să dăm în mintea copiilor pentru câteva ore, pentru a învinge timpul şi a visa în băncile gloriosului liceu o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Vă iubeşte şi vă îmbrăţişează, Emil Loteanu”.

În ultima perioadă a vieţii sale zbuciumate a elaborat scenariile a cel puţin încă trei filme de artă: „Toată speranţa pentru cei din ştreang”, „Yar” (după numele celebrului restaurant din Moscova unde există şi cel mai renumit ansamblu ţigănesc), „Hagi Murad” (după cunoscuta nuvelă a lui Lev Tolstoi). Deşi s-a zbătut ca „peştele pe uscat” pentru finanţarea lor (a bătut la uşile preşedinţilor a cel puţin trei ţări, la cele ale prim-miniştrilor şi a miniştrilor de finanţe din mai multe state, a cerşit bani de la unii prieteni, a încercat să convingă nişte oameni bogaţi ş.a.m.d., n-a putut, din păcate, să realizeze aceste filme. Obosit şi dezamăgit, mult prea devreme, a plecat la 18 aprilie 2003 din această lume (după o internare urgentă într-un spital din Moscova), deschizând cu tristeţe ochii săi pentru ultima oară în faţa fratelui său Marcel (sosit alarmat de la Bucureşti). Recunoscându-l, a pronunţat ultimele cuvinte din această viaţă: „Şi tu ai venit…”, cu un tainic zâmbet pe buze…

Îşi doarme somnul de veci în cimitirul „Vagankovschi” din centrul Moscovei, departe de părinţii săi (tatăl îşi doarme somnul de veci la Rădăuţi, mama, la Bucureşti); fratele locuieşte la Bucureşti. Îl are aproape doar pe unicul fiu Emil, jurist la Moscova.

Menţionez că, totuşi, în România i s-a acordat post-mortem titlul de „Doctor în daco-românistică al Academiei Daco-Române din Bucureşti”. În încheierea acestei modeste prezentări pentru memoria actuală şi viitoare a locuitorilor zonei noastre, a unui om deosebit ce-a sălăşluit şi între noi, bucovinenii, care toată viaţa s-a considerat român şi bucovinean ca noi toţi ceilalţi care suntem încă în viaţă, de data asta, ca bucovinean get-beget (şi care toată priceperea, eforturile şi activitatea profesională le-am închinat, începând cu anul 1966, după întoarcerea la Suceava, acestui colţ natal drag mie), rog să-mi fie permisă îndrăzneala de a mă adresa pe această cale conducătorilor judeţului şi municipiilor Suceava şi Rădăuţi, cu rugămintea de a analiza dacă merită să-i poată acorda lui Emil Loteanu, post-mortem, titlul de cetăţean de onoare, alături de alte persoane cărora li s-a acordat această înaltă apreciere.

Personal, cred c-ar fi un gest firesc şi lăudabil, ca recunoştinţă a bucovinenilor şi pentru care, dacă se va întâmpla astfel, adresez sincere mulţumiri conducătorilor noştri locali din prezent.

Ing. AUREL CHIFAN,

pensionar

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: