De la comunism la globalizare şi înapoi? (I)

Lumea în care trăim astăzi este în mare parte globalizată economic, cultural, informaţional, parţial şi politic. Uniunea Europeană din care facem şi noi parte este o organizaţie suprastatală cu un guvern supranaţional (Comisia Europeană), cu un parlament supranaţional (Parlamentul European), cu o legislaţie foarte asemănătoare sau identică în statele care o compun. Urmează probabil să se accepte în viitorul tratat cu rol de Constituţie şi funcţia de Preşedinte al UE. Continuând ideea, putem aminti că mari personalităţi precum Albert Einstein, Mahatma Ghandi, Kofi Annan, Jean Monet, afirmau că ar fi necesar chiar un guvern mondial pentru că statele naţionale suverane nu mai pot rezolva problemele prezentului iar rivalitatea dintre statele naţionale mari puteri (militare) nu ar mai putea împiedica războiul. De asemenea, consideră ei că piaţa globală în condiţii de criză gravă ar putea intra în haos în lipsa unui guvern global.

Să revenim la UE şi România. Deşi pare stabilă, UE este de fapt foarte fragilă fără armată proprie, fără un sistem eficient de asigurare a respectării hotărârilor luate de comun acord. Primele probleme practice apărute i-au demonstrat fragilitatea.

Aşa numita „Primăvară arabă”, sprijinită de americani pentru înlăturarea de la putere a unor dictatori din nordul Africii şi Orientul Apropiat, contrabalansată apoi de ruşi prin sprijinirea cu armata a unui dictator în Siria, în timp ce în apropiere, în Irak, se producea treptat înfrângerea „Statului Islamic”, au provocat ca efect advers o destabilizare a zonei Africii de Nord şi a unor zone din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Valurile nesfârşite de refugiaţi (printre ei şi islamişti radicali sau chiar terorişti) care au invadat Europa au bulversat complet UE şi i-au arătat limitele.

În faţa avalanşei de migranţi, Europa de Vest pare sufocată: Belgia, Franţa, Suedia, chiar şi Germania par a fi în pragul colapsului. Cetăţenii UE sunt tot mai agresaţi şi cu încrederea şubrezită în capacitatea UE de a face faţă situaţiei. Cum era de aşteptat s-a întărit curentul naţionalist-populist în multe state ale UE ca o reacţie de apărare.

Fostele state comuniste, îndeosebi Ungaria, Polonia, Cehia, dar şi altele, după ce au profitat de banii europeni au realizat brusc că UE ar fi un fel de organizaţie suprastatală asemeni fostei URSS, care impune statelor din Uniune tot felul de politici care nu ar fi în interesul acestora.

În România, după 45 de ani de comunism la început aproape la fel de dur ca în URSS iar la final aproape la fel de monstruos ca în Coreea de Nord, românii (toate partidele şi majoritatea covârşitoare a populaţiei) şi-au pus speranţe mari în NATO şi UE că prin aderarea la acestea ne vom asigura o mai mare libertate, securitate naţională, democraţie şi în general o viaţă mai bună.

Pentru moment, şi România pare să urmeze calea Ungariei şi Poloniei, dar motivaţia e mai degrabă personală a unor lideri populişti care au vulnerabilităţi ce îi pot costa chiar libertatea. De temerile lor s-ar putea să profite şi o mare putere din Est care să-i încurajeze să ia măsuri disperate ce ar putea până la urmă să bulverseze sau chiar să destabilizeze România. Prin mituirea populaţiei aceştia speră să se menţină la putere şi în libertate. Destabilizarea României poate înseamna şi un atac asupra UE, asupra unui mod de viaţă pe care ni l-am ales şi care în acest caz ar duce la eventuala lui înlocuire cu o dictatură asemeni acelei mari puteri cu ambiţii de dominare a întregii Europe.

Nu întâmplător apar tot mai des în toate mediile de informare, mai ales pe internet, tot felul de site-uri autointitulate „naţionaliste” sau chiar „patriotice”, unde se exprimă tot mai multe păreri de rău că am renunţat la comunism, dar cu argumente mai ales naţionaliste, pentru a-i atrage nu doar pe nostalgici, cât mai ales pe tineri.

 Pentru cei care nu au trecut în viaţa lor prin comunism, să le reamintim că România a sărit peste etapa dezvoltării capitaliste europene 1948-1989 iar în perioada 1971-1989 comunismul românesc nu prea semăna cu cel european, fiind singurul de pe continentul nostru cu accente nord-coreene. Puţin înainte de 1989 România avea cea mai mare producţie de oţel pe cap de locuitor din lume, dar nu şi hrana suficientă şi necesară locuitorilor ei. Generaţiile actuale nu au apucat să guste din binefacerile unui comunism tulburat doar de strigătul disperat din capătul cozii „Daţi câte puţin să ajungă la toţi!”.

De multe ori ne-am pus întrebarea de ce nu a rezistat comunismul timpului istoric? Unii au răspuns că mecanismele economice erau arbitrare şi ineficiente, alţii că absenţa libertăţilor personale a strangulat iniţiativa şi acţiunea umană. Cred că întrebarea comportă un răspuns mai complex.

Toate sistemele politico-social-economice din istoria omenirii au evoluat în mod natural, s-au înlocuit unul pe celălalt definitiv şi iremediabil. Comunismul a fost primul astfel de sistem ce nu a rezistat, la care, după puţin timp (la scara istoriei) s-a renunţat în mod conştient, revenindu-se, în principiu, la sistemul anterior pe care-l înlocuise. S-a dovedit un experiment ce nu a prins, mai ales la nivel economic, dar şi social-politic.

Toate orânduirile au evoluat firesc, odată cu progresul economic şi social, dar concomitent şi cu evoluţia „naturii” umane. De fapt, trecerea la un nou sistem s-a făcut prin punerea în concordanţă, prin armonizarea evoluţiei societăţii cu „natura” umană corespunzătoare. Până la comunism s-a produs o evoluţie naturală, firească şi obiectivă a societăţii, chiar dacă şi prin revoluţii. Comunismul a fost primul sistem politic, social şi economic creat 100% de mintea umană, chiar dacă doar de unele elite ideologice. De aceea, el nu a apărut ca o necesitate obiectivă, ca o punere în concordanţă a evoluţiei societăţii cu „natura” umană, cu aşteptările ei din acel moment. Dacă celelalte orânduiri au avut la baza existenţei şi evoluţiei lor un principiu izvorât din natură, cel al selecţiei naturale transpus în social prin competiţie, comunismul (lui Marx) porneşte în esenţă de la sintagma „fiecare munceşte cât poate şi îşi ia cât are nevoie”, adică „muncă după posibilităţi şi răsplată după nevoi”. Elementul hotărâtor în acest caz nu poate fi decât conştiinţa fiecăruia şi a tuturor. Numai că omul este, prin corpul său, şi o parte a lumii materiale concrete care, ca orice fiinţă, este dotată cu un instinct de conservare pe care doar un sinucigaş sau un „dezechilibrat” l-ar ignora complet. De aceea omul a căutat mereu să-şi conserve forţele, energia sa (de aici şi inventarea maşinilor care să înlocuiască munca omului, progresul tehnic şi tehnologic). Idealul uman în acest sens este să muncească, dacă este posibil, cât mai puţin şi să obţină, pentru el, cât mai mult cu putinţă. Este firescul „naturii” umane de ieri şi de azi. Evident că există şi oameni idealişti, poate chiar de bunăcredinţă, care acţionează (involuntar sau nu) împotriva propriului instinct de conservare. Unii activează în asociaţii umanitare  laice sau religioase pentru ajutorarea semenilor. O anumită condiţie economică şi socială le permite să se lase conduşi  prioritar de conştiinţă. Aceştia sunt însă o parte infimă a societăţii, care îşi rezervă rolul de a umple unele dezechilibre rezultate din competiţie, pe care societatea a „uitat” să le rezolve.

 Într-un alt context s-ar mai putea afirma că sistemul comunist ar fi preluat de la creştinism unele idei ca: „egalitarismul”, „colaborarea comunitară”, „idealismul social”. Ideea instalării totale şi definitive a comunismului în societate, la scara întregii planete, este văzută ca un fel de „Rai social” spre care se tinde şi unde s-ar rezolva toate neîmplinirile, unde ar dispărea toate greutăţile. Comunismul pus în practică, s-a manifestat însă contra oricărei religii şi îndeosebi contra creştinismului, tocmai pentru a prelua puterea lui de seducţie socială şi a trage foloasele pentru sine. Ar putea fi considerat comunismul o transpunere parţială dar ciudată a creştinismului în plan economic şi social? Oricum, o deosebire esenţială dintre creştinism şi comunism constă în faptul că creştinismul se adresează exclusiv conştiinţei umane, indiferent de suportul politic, economic sau social în care trăieşti şi pe care creştinismul te îndeamnă să îl respecţi, „dă Cezarului ce-i al Cezarului”. Comunismul îşi propune să creeze el un asemenea suport, o societate organizată după principiile sale, un fel de „Rai pe pământ” pe care însă nici nivelul tehnologic şi mai ales nici „natura” umană actuală nu le constată ca fiind adecvate prezentului sau viitorului apropiat. (Va urma)

Prof. VASILE CONSTANTIN BOGHEAN

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: