Din acea zi am început a număra frunzele

Cam gata treaba pe azi. Iaca o dat Domnul şi am terminat, îşi făcu cruce Petru, capul familiei Cureliuk, privind spre cer. Sfârşit de august pe dealurile Bălcăuţilor. Soarele nu mai ardea cu putere în acea după-amiază, doar tăunii şi ţânţarii mai chinuiau caii şi oamenii. Fata cea mare a lui Petru se lăsă molatică la umbra unei căpiţe, închizându-şi ochii gândind la Ionel la Ivanko, cum îi spuneau toţi.

Războiul era pe sfârşite. Nemţii se retrăseseră de câteva săptămâni de pe aliniamentul Siretului şi doar companii răzleţe de soldaţi ruşi se mai vedeau pe şosea, prin grădini cântând cu balalaicele lor galbene şi burduhănoase când melodii aprige, ritmate, când triste de te făceau să te întristezi chiar dacă nu ştiai versurile. Dar majoritatea din sat erau ruteni şi ştiau a vorbi şi ruseşte şi româneşte dar şi nemţeşte, cei mai bătrâni. Familia Cureliuk era bine văzută în comunitatea cosmopolită, oameni gospodari şi la locul lor. Ruteni de treabă, respectaţi de toţi ai satului, ba şi de negustorii din jos, dinspre Grăniceşti, Dănila, Pătrăuţi. Marusea era fata cea mare, Liona urma la trei ani diferenţă şi mezinul Dan, de doar 11 ani. Toţi erau în acea după-amiază pe câmp, istoviţi, dar bucuroşi că terminaseră de treierat şi adunat roadele câmpului. Prin mirişte se mai văd roţi de tun sau de maşini, copite de cai, semne ale războiului încă neterminat.

Era o linişte greoaie, apoasă. Petru luă mezinul şi coborâră spre sat, la prima casă, să aducă apă cailor. Aveau un bordei acolo în câmp, cu de toate însă fără sursă de apă. Din vale se vedea urcând în fugă o mogâldeaţă de om, gesticulând în scurtele opriri pe care le făcea pentru a-şi trage sufletul. Era băiatul lui Sandu Cărpuş, Vasilică. Ajuns lângă căruţă, sub care stăteau la umbră femeia lui Petru, Elena, şi fiica mijlocie, Vasilică se lăsă în genunchi lângă cele două, care se ridicară în capul oaselor. O căzut, săracul! Cine o căzut, Vasilică? întrebară cele două în cor. Marusea nu dormea, însă stătea cu ochii închişi temându-se parcă a-i deschide. Vasilică începu a plânge uşor… O murit Ivanko a lu’ Vioşenco, în Tatra… o primit taică-su, scrisoare. Femeia lui Petru privi în gol câteva secunde, apoi o căută cuprivirea pe fiica cea mare, pe Marusea, care cu părul răvăşit, plin de paie veni împleticindu-se până lângă căruţă şi-l privea pe Vasilică cum plângea şi se ştergea cu pălăria pe faţă. Marusea căzu leşinată peste Vasilică, care se sperie şi o luă la fugă, spre sat. – Apă, apă striga Liona. Hai mai repede cu apa, se răsti la cei doi care, neştiind ce s-a întâmplat, tot dădeau din mâini a lehamite.

Ionel Vioşenco, caporal în Regimentul 27 Dorobanţi, căzu în Ungaria, la Debrecen. Visa când se termină războiul s-o ia de soaţă pe Marusea lui Cureliuk, căci se iubeau de doi ani şi părinţii lor consimţiseră ca să devină cuscri. În ultima scrisoare trimisă Mariusei, Ivanko era bucuros că-i alungaseră pe hortyşti din Ardeal. „Draga mea, sunt atât de mândru că grupa mea de cercetaşi a fost prima care a intrat în linia întâi în Păuliş şi tot noi am dat tonul la scoaterea ungurului de pe pământul sfânt al ţării. Abia aştept să vin acasă şi să facem nuntă mare şi frumoasă cum n-a mai fost în sat. Până atunci te îmbrăţişez de pe pământul sfânt al Ardealului şi te sărut cu foc. Te iubesc, Alună mică!” Aşa i-a spus din prima zi, Aluna…Şi ea nu s-a supărat.

Trecuseră vreo patru zile de când Vasilică Cărpuş le adusese trista veste. Marusea nu a vrut să mai coboare în sat de atunci. Rugăminţi din partea părinţilor, rudelor, dar nimic. Nu vroia să mai coboare în casa părintească. Preotul Volosciuc urcă şi el la bordeiul de pe deal încercând s-o îmbune, dar degeaba, nu-i dădu drumul în colibă. Preotul îi citi de după uşă câteva rugăciuni şi plecă abătut. Îi aduceau pe rând, cei ai casei, mâncare, dar de multe ori o găseau în faţa uşii, neatinsă. O strigau, băteau în geam să vadă dacă mai trăieşte şi coborau trişti înapoi spre satul care le înghiţise sufletul. A venit septembrie cu soarele mai blând, ieşind de prin plasele de păianjen ale pomilor morocănoşi şi văduviţi de fructe. Doar nucii mai stăteau falnic cu frunzele lor, tremurând uşor sub brizele după-amiezilor. În mica curte a bordeiului trona un nuc mare, ce umbrea întreaga ogradă cu coroana-i impunătoare. Maruse stătea, plângea zi de zi şi se ruga, apoi noaptea ţipa câteodată că şi flacăra lămpii se cutremura în mijloc de noapte. Veni şi octombrie cu bruma acoperind iarba, frunzele care robite de frig, se aruncau ruginii, în braţele văzduhului care le purta ca pe nişte aripi de păsări, care încotro. Într-o zi, pe la mijlocul lui octombrie, Marusea ieşi sfioasă pe prispa bordeiului inundat de soarele amiezii. Rupse din câteva bucate aduse de ai săi, mestecând absent şi privind spre sat. Mirosea a poame putrede, a must. Închise ochii şi trase adânc aer în piept de câteva ori ca pentru a avea de zile negre.

Taică-su îi aduse şi un câine cuminte pe care l-a legat sub nuc şi care acum stătea trist sub acoperişul încropit de Petru, ce îmbătrânise şi mai mult de o bucată de vreme. Marusea se apropie de câine şi-i aruncă o bucată de brânză. Animalul se gudură şi pe dată înfulecă boţul amestecat cu praf. Îi era milă de bietul animal. Şi-l făcuse părtaş durerii ei. Îi umplu castronul prăfuit cu apa rece dintr-un ulcior de lut, suspendat cu sârmă de un cui bătut în cerdac.

Începuseră ploile. Marusea nu ieşise de două zile din bordei. Se mulţumea să plângă şi să privească pe geam la natura pleoştită şi udă. Câteodată se trezea că vorbea cu Ivanko ca mai apoi să o apuce plânsul şi să adoarmă. În acea zi se auziseră împuşcături multe. Se bagase sub pled şi adormi. Se trezise transpirată şi speriată după o serie de visuri urâte. Era întuneric. Aprinse lampa şi stătea rezemată de perete gândind ce va face pe viitor când va veni frigul de-a binelea. Continua să plouă, de parcă era pe timpul lui Noe. Câinele începu să latre tare, apoi din ce în ce mai sălbatic, de parcă ar fi vrut să rupă lanţul şi să sară asupra cuiva. Marusea nu se speria cu una cu două căci avea o fire băieţoasă şi nopţile petrecute la bordei în singurătate o făcură mai puternică. Vru să stingă lampa, să vadă mai bine afară, când auzi două bătăi în geam. Atunci chiar se sperie puţin. Se mai auziră două bătăi apoi o bufnitură de parcă cineva ar fi dat drumul unui sac cu cartofi şi apoi linişte. Câinele doar mârâia, obosit de atâta lătrat. Îşi făcu cruce, îşi puse o pătură pe ea şi cu lampa în mână roti cheia uşii vechi. Când deschise uşa un val de ploaie o izbi în faţă, înviorând-o cumva. Văzu la picioarele ei un trup zăcând acolo îmbrăcat în haine soldăţeşti. Puse lampa pe o băncuţă şi trase înăuntru, în mica tindă, trupul acela care nu părea greu deloc, ori fata, datorită adrenalinei, căpătase forţă. Când a dat cu lampa… înlemnise… Ivanko! Strigă ea, mângâind chipul celui căzut. Semăna leit cu Ivanko al ei. Părul blond, faţa smeadă şi gura aceea care emana un aer uşor ironic, erau exact ca ale iubitului ei. De fapt acest tânăr era un soldat sovietic rănit, ce cu ultimele puteri se târî până la bordeiul din care răzbătea o palidă luminiţă.

Marusea parcă înnebunise. Ar fi băgat mâna în foc că soldatul sovietic este Ivanko, logodnicul ei. I-a tratat rana la picior, l-a spălat, l-a hrănit ca pe iubitul ei. Vorbeau în ruseşte. Şi-au povestit vieţile… şi, culmea, pe soldat chiar Ivan îl chema! Mai mult de zece zile a stat soldatul rus sub acoperişul bordeiului. În capul Marusei fel şi fel de scenarii, tablouri, utopii îşi făcuseră loc. Undeva în subconştient ea tot credea că Ivanko a venit ca să îi facă un copil. Au făcut dragoste tot într-o noapte ploioasă… Şi-ntr-o altă dimineaţă, soldatul Ivan a dispărut. Aşa cum dispar soldaţii…

Nimeni nu a ştiut nimic până când, aducându-i lemne, Petru uitându-se pe geamul aburit a văzut-o pe fiica lui cu burta la gură. A născut un băiat frumos, grăsuţ şi care râdea mereu. A trăit cu copilul ei Ivan, căci aşa l-a botezat, Ivanko, tot în acest bordei, fericită că dragostea nu moare când moare omul. Anii au trecut, toamnele au fost la fel, îngălbenind calendarele. Copilul Ivanko a crescut, dar tot ursuz şi singuratic a devenit, ca maica lui, şi după ce a lucrat o vreme prin ţară, tot la bordeiul din deal s-a întors şi singur, neprimind pe oricine în curtea lui, priveşte toamnele şi frunzele apoi zâmbeşte naturii care-l ţine în braţe.

*

Pe domnul profesor Petru Şoiman, de la Şcoala din Bălcăuţi, l-am cunoscut la o întâlnire de suflet, pe la mijlocul primăverii. Un om senin, cald, cu ochii îmbrăcând de asemenea în senin cerul de vară. Într-un moment de linişte mi-a propus să facem cuiva o vizită. Am acceptat cu bucurie. Am fost pe la un magazin să umplem două-trei pungi cu de-ale gurii şi pe drum profesorul mi-a spus o poveste. Am ajuns să urcăm spre o căsuţă, cu câteva straturi de ceapă, castraveţi, usturoi şi câţiva pomi care îmbrăţişau o ogradă mică, plină de lucruri aruncate care încotro. Domnul profesor s-a recomandat, după care am fost primiţi în curtea mică, mirosind a haine plouate, de un bătrânel îmbrăcat prea gros pentru seninul acelei zile şi încins cu o pătură ce semăna cu o fustă. I-au fost oferite cu drag pungile cu alimente după care am stat puţin pe nişte butuci, la taclale. Conversaţia o purtau în ucraineană, domnul profesor şi bătrânelul Ivanko. Apoi l-am întrebat şi eu una alta pe bătrân, ajutându-mă cu traducerea domnul Şoiman. Redau fonetic.

 – (Ce mai faceţi?) Şorobete?

– Şorobete, osihovoriuz, prerodoiui z, Bohom (Da ce să fac, cu natura, cu Domnul)

– Vă place singurătatea ? (Liubete jetetaksamei?)

– Ia neiesamei, iavodno z Bohom, hovorem, hodemcerezprerodu. (Nu sunt singur. Sunt cu Dumnezeu. Ne plimbăm, discutăm.)

– Vă dorim sănătate. Mulţumim că ne-aţi ascultat. (Bajaiemovambahatozdorovlia I diacuiemoşciovesluhalenas.)

– Za liubke, ne maietedliaşcio. Ighit z Bohom I diacuiuzavaşipodarunki. (Cu plăcere şi mulţumesc de daruri. Mergeţi cu Domnul !)

Şi am mers cu Domnul, lăsând în urmă un Om cu o poveste de care era să nu ştiu.

 Curând se va termina luna august, iar calendarele vor fi îngălbenite de frunzele care, robite de frig, se vor arunca aşa slăbite şi ruginii, în braţele văzduhului care le va purta ca pe nişte aripe de păsări, care încotro. (IULIAN IUSTIN MELINTE)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: