Tucu Moroşanu şi „Guzganii de apă”

Pentru cine nu-l cunoaşte pe câmpulungeanul Tucu Moroşanu e mare pierdere. Nu numai pentru că a publicat până acum câteva cărţi de poezie, cu un suflu liric de o accentuată prospeţime, şi două de proză în care şi-a etalat calităţile de redutabil povestaş, ci şi dintr-un alt motiv: omul acesta îşi petrece zilele aproape ca un sihastru într-un spaţiu mirific de pe malul Moldovei, unde visează şi concepe opera, deja consistentă, dintr-o nevoie acută de a se elibera, măcar pentru o vreme, din năpăstuirile cotidianului. Rar am putut să văd un om cu o inimă cât o pâine de/cât Bucovina, de un debordant altruism şi de o impresionantă modestie. Doar ochii, exprimând însuşirile alese ale sufletului, se adumbresc uneori când îşi aduce aminte prin câte vaduri de restrişte a trecut. În sfârşit, dumnealui e un bucovinean conştient că se trage din generaţii de oameni pentru care dreptatea e sfântă, iar viaţa e un traseu jalonat de cinste şi corectitudine. Altfel, ţi-ai declinat omenitatea şi ai devenit un… guzgan. Şi, Doamne, constat şi eu că avem de a face cu o nemernică invazie…

Şi, stimaţi şi dragi cititori, pentru ca pierderea să nu fie, totuşi, prea mare, să ne oprim asupra primului său roman, publicat la finalul lui 2018, prin strădania scriitorului Daniel Corbu, la Editura „Princeps Multimedia” din Iaşi, romanul purtând titlul „Guzganii de apă”, o metaforă ce ţi se înşurubează elicoidal în creier şi nu te lasă în pace până nu isprăveşti cele aproape 250 de pagini ale cărţii. Substantivul-metaforă e înfricoşător chiar şi prin sonoritatea vocabulei. Vocala iniţială închisă le tăvălugeşte pe celelalte, iar consoana repetată, asociată cu „z” şi cu vocala respectivă, creează o atmosferă caracterizată prin agresivitatea tenebrelor, transformând apa în… mocirlă.

Cele două planuri narative, aparent paralele, se intersectează la un moment dat sub dublu aspect, unul întunecos, cel al prezenţei hidoaselor animale, şi altul al luminii, reprezentat de un personaj de o exemplară puritate şi demnitate (Florian), care, spre a-şi salva onoarea în faţa propriei conştiinţe, racordată la credinţa în Dumnezeu, se retrage în munţii ce străjuiesc urbea Câmpulungului, unde îşi va odihni trupul nepătat până la obşteasca judecată. E un personaj cu o admirabilă seducţie morală, fără să fie şi singurul într-o astfel de onorabilă situaţie. Singurul eşec, acela de a deveni justiţiar, îl face să se retragă din nebunia lumii şi să-şi salveze sufletul. Faptele de altădată sunt rememorate, la un pahar de vorbă, de un bătrân, în faţa unui auditoriu avid de întâmplări nemaipomenite, într-un spaţiu amintind de vestitul han sadovenian, redus aici la dimensiunile „Motanului Rapanos”, dulce pacoste a celor din Capu Satului. O uimitoare poveste, depănată fără grabă de moş Niculai Ţîmpău, cu personaje de basm, îi reţine pe ascultători în crâşmă, dornici să afle numaidecât sfârşitul evenimentelor. Însuşi povestaşul, plecat în tinereţe pe un cal (considerat aici ca un frate iubit şi de nădejde) pe alte meleaguri întru rostuire, va cunoaşte o lume nouă şi va avea parte de multiple experienţe formatoare. Pare un Făt-Frumos de la munte coborât în câmpie, muncind şi mişcându-se între caractere diametral opuse, între oameni de o bunătate proverbială şi o scorpie (Izabela), personaj extrem de malefic, un guzgan feminin deghizat într-o femeie atrăgătoare, asupra căreia va cădea un greu blestem, ca urmare a dublei crime asupra unei mame şi a unui copil abia venit pe lume: Blestemată fii, ucigaşă desfrânată, şi să nu-ţi afli pacea în această lume! Şi nici de mormânt în pământ sfinţit să n-ai parte! Sfârşitul să-ţi fie în mâlul tăului, suptă de şerpi şi de lipitori, precum acele biete făpturi nevinovate, ajunse acolo din porunca ta. Mamona să-ţi fie în aşternut, nu om pământean, iar de vei ademeni bărbat prin vicleşug, în braţele lui să te prefaci în dihanie asemenea guzganilor celor mari de apă, cu răsuflare puturoasă, îmbăloşată şi la subţiori cu pecingini scârboase de lepră de pe sufletul tău arvunit diavolului.

Întâmplările din roman glisează în contemporaneitate, când Ducu Moldovan reuşeşte să transforme o zonă pestilenţială într-un colţ de rai, ceea ce îi va aduce de la unul din asociaţi doar necazuri. Om blând, muncitor şi cu dragoste de semeni, acesta va cunoaşte din plin gustul amar al deziluziei, întărit fiind în momentele nefaste ale vieţii de părintele Toader Sihlean, ori de  un sacerdot în templul măreţ al naturii, sălăşluit în munte, nu departe de mormântul lui Florian. Credincios în tot ce face, Moldovan are un şir de vise premonitorii care îi dau de ştire că va avea de a face cu guzganii de apă. Reapare, cu această ocazie, o replică feminină a celei din povestea bătrânului, pornită cu toate forţele spre distrugerea  semenului ocrotitor, înscriindu-şi perfect acţiunea în zicerea paremiologică „pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”. Hidoşenia sufletească a personajului şi unele instituţii ale statului, clădite pe caractere similare, îi dau prilejul lui Tucu Moroşanu să realizeze o radiografie veridică a societăţii actuale, în care slujbaşii statului, cu unele excepţii, rod la temelia acestuia precum guzganii niciodată sătui, spre disperarea celor puşi în situaţia de a-şi căuta dreptatea. A te lupta cu o dublă forţă malefică, pe de o parte Circe, cum o numeşte autorul pe femeia hrăpăreaţă, iar, pe de altă parte, cu mecanismul pus pe invers al justiţiei, apare ca o încercare temerară, având în vedere că Circe, renăscută în zilele noastre, îşi transformă soţul în râmător, încercând împreună să împingă justiţia în glodărie. Şi e o adevărată minune că Ducu Moldovan reuşeşte să se ridice deasupra întregii cohorte de guzgani, că de stârpit…

Dincolo de conflictul acerb, gradat în tensiune, romanul lui Tucu Moroşanu e aureolat de o nefisurată credinţă (Soarta n-a fost prea darnică în privinţa mea, dar omu’ trebuie s-o primească aşa cum i-a dat-o Dumnezeu), autorul trecând cu brio primul său examen romanesc. Am în vedere şi faptul că textul e presărat cu momente de umor sănătos (Săracii băieţi, li-i limba iască şi gâtlejul cuptor încins), în vreme ce fraza curge ca o apă limpede, în armonie cu sufletul său de poet. Nu mai puţin impresionant e şi faptul că autorul bucovinean stăpâneşte cu autoritate ştiinţa portretului: Avea aievea în faţa lui o Cosânzeană cu păr negru bogat, lung până aproape de şale. Soarele îi rumenise puţin faţa şi ochii negri şi mari îi jucau arzători sub fruntea înaltă, netedă, frumos boltită. Gura, cu buze cărnoase, parcă pictată, întredeschisă, lăsa la vedere dinţi strălucitori, puternici, de lupoaică tânără. Venise în galop şi răsuflarea-i pripită făcea să-i tresalte sub bluza roşie sâni pietroşi, rotunzi, ce păreau că vor să scape din strânsoarea straiului lipit de trupul fără cusur de la care flăcăul nu-şi putea lua ochii.

Remarc, în final, că suntem în faţa unei reuşite literare, cu contribuţia şi a lexicului, a cărui savoare, împreună cu celelalte calităţi enumerate, îi dau lectorului o maximă satisfacţie estetică.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: