La picior prin „ţigănia” din Chilişeni

> Incursiune prin vilele şi bordeiele  rromilor analfabeţi uniţi de dezinteresul faţă de societate şi de stat

Într-un reportaj fără prejudecăţi, acum câteva luni arătam cum trăiesc rromii, între bordeie şi palate, între tradiţii şi modernitate, care le sunt frustrările şi speranţele. Existenţa la marginea societăţii generează sărăcie. Urmează o săgeată albastră şi consecinţa: sărăcia generează delincvenţa pentru supravieţuire. O altă săgeată ne duce aici: delincvenţa alimentează stereotipul negativ. Şi mai departe: stereotipul condamnă rromii, încă de la naştere, la statutul marginal. Cercul se închide, o nouă săgeată ne întoarce de unde am plecat. Întrebarea rămâne: cum poate fi întrerupt ceva care se perpetuează de secole? În satul Chilişeni, comuna Udeşti, s-au aciuat rromii căldărari, care, spre deosebire de celelalte categorii de rromi, încă trăiesc în dezinteres faţă de stat şi societate. Dar, din păcate, şi statul este total dezinteresat de ei. Îşi vând cazanele şi ceaunele în toată Moldova. Ba chiar şi-n Basarabia, unde, mai nou, merg fie pentru a cumpăra fier vechi, fie în căutare de muşterii interesaţi de produsele lor. Alambicurile prelucrate de căldărarii de la Chilişeni sunt folosite de săteni pentru producerea rachiului, băutura care, mai ales în sate, se găseşte în multe dintre gospodăriile moldovenilor.

Gavril şi Maria Stănescu au cinci copii şi duminica este ziua în care strâng bani pentru a lua de-ale gurii. A şaptea zi a săptămânii e cea în care familia de ţigani căldărari se instalează cu copii cu tot la intrarea unor târguri de animale organizate de marile comunităţi rurale sucevene.  Se întâlnesc cu statul doar la naştere şi la moarte, pentru a fi înmormântaţi în cimitire alături de români. În rest trăiesc după propriile legi. Specializaţi în prelucrarea fierului şi producerea de cazane de ţuică, cei doi soţi sunt adesea fugăriţi de forţele de ordine pentru comerţ ambulant ilegal. Primesc amenzi pe care nu le plătesc niciodată şi, fără teama „cazierului” contravenţional, se aşază duminică de duminică în acelaşi loc pentru a-şi vinde alambicurile făcute peste săptămână. Într-o duminică, undeva la sfârşitul anului trecut, soţilor Munteanu tocmai li se confiscase un cazan de ţuică de către jandarmi. „Stăceam aişea, îmi luasem o cafia, şi o venit poliţarii şi mi-o luat căzanu. Ni-o zâs că n-am voie să stau pe stradă. Eu am şinşi copchii, uni să mă duc, hă? Ţâganii căldărari gin căzani trăiesc, tătă lumia şcie, şcie şi Precuraturea şcie şî Bucureşciu, şcie tăţi, mo, s-a plâns bătrânul căldărar. „Sunt membri ai comunităţii care într-adevăr trăiesc din vânzarea cazanelor de ţuică.Umblă prin sate şi primesc comenzi. Se împacă, se înţeleg cu cumpărătorul şi stabilesc cât de mare să fie cazanul.E un fel de precomandă, iau un avans poate şi vreo două găini, şi dacă cumpărătorul are şi vreun purcel”, ne-a explicat mediatorul Viorel Stănescu.  După ce realizează cazanul, ţiganii merg la client şi pun produsul pe cântar. Preţul final se calculează în funcţie de greutatea alambicului şi ajunge, pentru un cazan făcut din aramă de calitate, până la 150 de lei pentru un kilogram. „Îl pot face şi din aluminiu, dar nu e indicat că „dai colţul”. Fac şi din cuva de la maşina de spălat pe care românii o scot la fier vechi”, explică Munteanu. Alambicurile se realizează strict după cum comandă clientul, poate fi făcut cu tablă de 3, 4, 5 milimetri, poate avea fund dublu, un anumit fel de mâner etc. Cele mai des folosite materiale sunt arama şi inoxul, dar se găsesc variante şi pentru cei care vor să scape mai ieftin.

La Chilişeni, căldărarii s-au transformat dintr-o singură comunitate în două. O singură stradă a devenit zidul dintre două lumi. Pe stânga sunt înstăriţii cu vile, pe dreapta, amărâţii din corturi şi bordeie. În general tot ce lipseşte în partea dreaptă a străzii e din belşug în stânga. Mâncarea, lumina, apa curentă, în toate sunt deosebiţi. Săracii consumă bunuri industriale, dar bogaţii au învăţat că unicatul e singurul care merită păstrat în casă. Unitatea de măsură pentru săraci e obiectul second hand. Hand-made e pentru înstăriţi. Distracţia este că rata de alfabetizare din Chilişeni este cam ca aceea dintr-un cătun somalez. Chiar dacă unii nu ştiu boabă de carte, avuţii au învăţat să răsfoiască revistele glossy şi să citească imaginile. Săracii nu citesc deloc. Pe ambele părţi ale străzii televizorul e la mare cinste în casă. E chiar mai important decât zugrăvitul pereţilor găuriţi. Săracii îşi montează antene parabolice care expiră odată cu perioada de gratuitate a abonamentului. După această dată, schimbă operatorul de cablu şi iar au televiziune fără bani. De aici vin şi ciorchinii de parabolice de pe case. Chiar dacă sunt bătuţi net la capitolul case, săracii au ceva net mult mai mare decât înstăriţii. Au cea mai întinsă toaletă din lume. În schimb, pe partea stângă a străzii în vile există băi moderne. Au jacuzzi, duşuri cu senzor, dar nu au toaletă. Veceurile bogaţilor sunt construite în curţile lăsate în paragină. „Ţiganii nu-şi bagă WC-ul în casă. Aşa-i tradiţia! Şi dacă-şi pune vreunul, îl ţine secret, să nu se facă de râs…”

Curtea e doar pentru a-şi ţine mijloacele de locomoţie de care sunt dependenţi şi unii şi alţii. Săracii sunt cu căruţele cu catâri. „Chiaburii”, cu maşini cât mai şukare. Fără maşină sau căruţe, rromii nu au cum câştiga bani. Bogaţii vorbesc puţin despre multele lucruri pe care le fac pentru a scoate bani. Săracii fac puţine şi vorbesc mult. Niciun rrom afacerist nu-şi plătea taxele. Era un alt fel de-al lor de a-şi pune poalele în cap în faţa statului.

Ţiganii din Chilişeni ciordesc de la stat, dar nu şi de la vecini. La Poliţia din oraş nu s-a înregistrat niciodată vreun furt sau vreo tâlhărie făcută de un căldărar, fie el bogat sau sărac. Şi tot un fel al lor de a-şi pune poalele în cap în faţa statului e că nici bogaţii, nici săracii nu-şi trimit copilele la şcoală. În comunitatea de rromi căldărari din satul udeştean, fetele sunt ţinute în casă de teamă că-şi vor pierde fecioria printre români. Fetiţele din Chilişeni sunt promise băieţilor rromi la vârsta la care altele încă se joacă cu păpuşile. La 14-15 ani, copilele sunt deja mămici. Băieţii în schimb au voie să calce pragul şcolii. Săracii îi trimit pentru că aduc acasă „alocăţia”, „coarnul şi lapcele.” „Sukarii” le pun în spate ghiozdanul băieţilor din alt motiv: ştiu că fără două-trei clase copii lor nu vor putea lua permisul de conducere. Fără carnet nu vor putea face pe viitor bani, care să-i ţină în partea stângă a străzii din Chilişeni.

Între rromi nu casa e principala comparaţie, ci aurul. Săracii nu prea au metal galben, dar au grijă să şi-l pună în gură, să arate printr-un simplu zâmbet că totuşi nu-s chiar săraci lipiţi pământului. Bogaţii, chiar dacă au aur cât să plombeze toţi românii din Chilişeni, au început să renunţe la dantura de 24 de karate pentru a nu arăta a ţigani.

Între partea stângă a străzii din Chilişeni şi partea dreaptă există o singură punte solidă: zdravănul dezinteres faţă de tot ce înseamnă societate şi stat. Între statul român şi comunitatea de rromi din Căzăneşti nu există nicio legătură. Una este statul român, unde pe romi îi cheamă Ilie, Ionel sau Gina, şi alta e comunitatea lor unde îi cheamă Flutur, Dinaur sau Mândra, Zona Dinozaur. Dacă, până nu demult, rromii ascultau de bulibaşă, care reprezenta atât legislativul, cât şi judecătorescul, astăzi ţiganii trăiesc în legea lor, n-au mai ales alt bulibaşă după ce ultimul a murit acum cinci ani. Oricum nu mai ascultau nici de el. Iar o vizită neanunţată în ţigănia din Chilişeni, fără vreun „ghid” din etnia lor, se poate lăsa cu urmări nedorite, că oacheşii locuitori ai satului bucovinean fac alergie la străini şi îşi uită brusc bunele maniere la vederea unei camere foto. „Dacă vreun ţigan e pe ducă, îl bagă în cort şi aprind un foc!”. Nici staborul nu mai e ce-a fost: e o chestie bună pentru ne-romi. Să se arate că e autoritate în etnie! Ţiganii de vatră, românizaţi, nu cred în tâmpeniile astea… Doar ăştia ai lu’ Cioabă, că-s adventişti, mai cred!”. Până la urmă, cum e corect, ţigan sau rrom? Răspunsul e spontan: Mi-aş zice ţigan, din spirit de frondă”, ne spune Tancin Munteanu.  Trei  bucătărese ne-au pregătit, într-un cort, un ceaun de „sah hai mas”, mâncare tradiţională a romilor căldărari şi nomazi care conţine, în principal, varză şi carne de porc. „Este o mâncare consistentă, cu mai multă slănină, mai multă grăsime. Rromii, când mergeau cu cortul, datorită faptului ca nu aveau bucătărie şi posibilitatea să-şi gătească de fiecare dată când aveau nevoie, făceau o astfel de mâncare, care era rezistentă, era foarte hrănitoare, dacă mâncau o dată se săturau”, a declarat mediatorul Viorel Stănescu, ghidul meu prin Ţigănia din Chilişeni. Mâncarea a fost fiartă într-o oală specială, confecţionată de rromii căldărari din aluminiu alimentar, şi va fi împărţită rromilor săraci din ţigănie. Rromii nu prea colaborează cu şcoala, o consideră o instituţie care le perverteşte tradiţia. Şcoala trebuie să facă programe care să demonstreze respect şi pentru tradiţia lor şi care să le câştige încrederea. Ei sunt mai neîncrezători pentru că au fost multă vreme marginalizaţi. Încerc să-mi explic varianta mai frumoasă a  refuzului acestora de a lua parte la educaţie. Cât despre felul în care trăiesc, statul român nici nu vrea măcar să afle. Pe baza acestei vieţi, unii îşi fac palate, iar alţii trăiesc în colibe. Dacă îi judeci din punctul de vedere al lumii civilizate, viaţa lor e un coşmar. Iar acum, coşmarul este parte a Uniunii Europene.

LUCIAN DUMITRIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: