Munca la români şi occidentali

Ce atitudine au românii faţă de muncă, dar occidentalii?

Au avut vreodată românii un cult pentru muncă?

Atitudinea faţă de muncă a cetăţenilor diferitelor popoare nu cred că ţine de o hărnicie înnăscută a unora sau o lene generalizată a altora, ci mai degrabă de mediul istoric în care au trăit şi s-au dezvoltat, dacă acesta permitea o organizare socială sigură, în care munca să ofere rezultate directe,  palpabile, satisfacţii care să compenseze efortul depus. Într-o societate bine organizată, cu reguli clare, respectate de toţi cetăţenii, în care poţi fi sigur că efortul tău va fi răsplătit pe măsură, se poate pregăti terenul pentru formarea unui cult al muncii. Dacă acea societate în urma experienţei istorice şi a aspiraţiilor sale îşi construieşte un sistem de valori în care bunăstarea materială este bine apreciată social, iar adunarea de cât mai multe bunuri devine un scop în sine,  atunci cultul pentru muncă ajunge la el acasă. Mai este doar un pas până la situaţia de a se da legi pentru stoparea muncii în exces, care poate duce la epuizare sau chiar moarte, cum există mai ales în Japonia.

 Termenii de „ţară” şi „cetăţean” tind să fie înlocuiţi în societatea de consum cu cei de „piaţă” şi „consumator”. Aceştia definesc tot mai mult societatea de consum occidentală în curs de globalizare care doreşte să îl transforme pe lucrător într-un sclav al muncii, supermotivându-l permanent cu posibilitatea cumpărării de lucruri tot mai bune şi tot mai noi într-o cursă continuă în care lucrătorul este împrumutat chiar şi în numele copiilor şi al nepoţilor care nu se mai nasc liberi,  ci plini de datorii. Este chiar o modă, mai ales în SUA, să fii considerat de mai mare încredere cu cât ai luat mai multe împrumuturi şi deci ai mai multe datorii. Cardul de credit este adeverinţa averii americanului,  fiind de fapt prezumarea capacităţii lui de muncă şi eventual a urmaşilor săi. Cultul muncii este elementul esenţial prin care societatea de consum occidentală îşi promovează valoarea supremă,  producerea şi cumpărarea de către consumator a cât mai multe, mai noi şi mai performante bunuri de consum.

 La români,  lucrurile au stat în decursul istoriei complet diferit faţă de occidentali. Românii s-au format ca popor într-un mediu nesigur,  cu valuri interminabile de migratori războinici,  nefiind vreme de organizare socială şi economică temeinică, de muncă asiduă pentru a obţine produse de calitate. Acestea ar fi riscat să cadă în mâna migratorilor. Ar fi fost lipsit de logică  ca românii să aibă un cult al lucrului bine făcut,  un cult al muncii, atât timp cât nu se puteau bucura decât rareori sau parţial de rezultatul muncii lor. Munca a fost aşadar pentru români doar un vehicul pentru producerea celor necesare supravieţuirii. Acest fapt a durat peste o mie de ani, cea mai lungă perioadă din existenţa cu doar câteva sute de ani mai lungă a poporului român. Nici sutele de ani care au urmat nu au adus schimbări semnificative spre o motivare mai clară a muncii care a continuat să fie „văzută” de cei mai mulţi mai degrabă ca o corvoadă. Cum putea fi altfel pentru majoritatea populaţiei Transilvaniei din Evul Mediu, formată din iobagi români forţaţi două treimi din an la clacă, deseori muncă grea în folosul nobililor?

 Atât timp cât munca nu îţi aduce beneficii personale consistente, ea nu poate fi considerată decât ca un rău necesar, care să-ţi asigure material supravieţuirea. Părinţii copiilor din anii ’70-’80 îi îndemnau pe fiii lor să înveţe să ajungă „domni”, ca să scape de munca fizică,  nu neapărat din lene ci pentru că îţi oferea un statut social redus, departe de nivelul intelectual pe care presupunea românul că îl are.

Nepropunându-şi niciodată să stăpânească lumea sau natura pe care să le exploateze în interes propriu,  sistemul de valori românesc alcătuit în urma experienţelor istorice nu şi-a definit aspiraţiile cu preponderenţă în domeniu material, ci mai degrabă în cel spiritual. De aceea munca pentru români nu este un scop în sine,  ci o modalitate de asigurare a existenţei. Dacă această muncă îţi oferă şi satisfacţii şi beneficii pe măsura efortului depus, atunci este făcută cu plăcere.

 Într-un sondaj Gallup-Metromedia din 2004, la întrebarea: „De ce ai nevoie pentru a face avere în România ?” doar 11% dintre români cred că sunt importante munca şi meritele personale, 72% cred că pentru a face avere trebuie să încalci legea şi să ai relaţii. Românii văd deci munca drept un mijloc pentru a obţine cele necesare vieţii, nu pentru îmbogăţire, românii văd încă îmbogăţirea ca pe o trufie, nu neapărat necesară. Aceasta se întâmpla conform sondajelor până în anul 2004. Este posibil ca occidentalizarea şi globalizarea să fi produs deja unele schimbări în concepţiile românilor în această direcţie.

 Majoritatea referirilor mai noi la acest subiect ne arată că atitudinea românilor faţă de muncă este un subiect abordat de aceştia cel mai adesea cu umor sau ironie, de multe ori chiar autoironie.

Unii ar spune că românii nu prea iau în serios munca şi că de aceea ar fi „inventat” nenumărate glume referitoare la atitudinea lor faţă de muncă. Cred că cele mai pline de înţeles şi farmec dintre aceste au fost, pentru perioada comunistă „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”, iar pentru prezentul capitalist „Cei care muncesc nu au timp să facă bani”. Fiecare dintre cele două ziceri sintetizează esenţa atitudinii românilor faţă de muncă cel puţin în ultimii 70 de ani. Pentru că în comunism munca era slab motivată material şi oricum nu prea aveai ce cumpăra cu banii, interesul era de a camufla dezinteresul. Perioada de după 1990 a ajuns astăzi, după post-comunism şi capitalism,  la cea de trecere spre societatea de consum globalizată. Într-o asemenea societate trebuie să ai bani pentru „consum”, atracţiile pentru cheltuirea banilor fiind tot mai multe şi mai diverse, munca obişnuită limitând obţinerea resurselor financiare în mod performant.

 Cam aşa s-ar părea că flirtează românul cu ideea de speculare a momentului oportun pentru a obţine profit mare cu efort mic. Specularea nu este o acţiune condamnabilă în sine. Aproape toată istoria noastră am speculat oportunităţile ivite,  cu efort şi implicare relativ reduse am obţinut aproape toate rezultatele dorite. Dacă luăm în calcul mijloacele de forţă disponibile,  implicarea efectivă în jocul istoric şi rezultatele obţinute putem considera că am fost un popor foarte eficient,  adică cu mijloace de forţă puţine şi implicare relativ redusă am obţinut aproape tot ce ne-am propus.

 La fel în legătură cu munca, nu cât munceşţi e important, ci mai ales ce rezultate obţii, nu munca în sine este ţinta ci rezultatul final. Instinctul uman tinde spre economisirea energiei,  de aceea omul a inventat maşinile pentru a-şi uşura munca şi a economisi energia. Este firesc să-ţi dorești să munceşti cât mai puţin şi să obţii rezultate cât mai bune. Situaţia pare că tinde spre ideal, dar nu este împotriva naturii, nu este împotriva firii, îţi măsoară chiar gradul de performare. Într-o lume în care valorile occidentale sunt impuse prin diferite metode în plan social şi cultural, o asemenea atitudine  (poate puţin exagerată în text pentru a fi mai sugestivă)  nu este prea bine apreciată, de aceea românii preferă să privească propria lor atitudine faţă de muncă  chiar şi cu autoironie. Rolul muncii în noua societate de consum ar fi să-ţi asigure un trai normal, banal iar inteligenţa speculativă pe care şi-o revendică românii ar fi cea cu care poţi să atingi vârful performanţelor. Evident că nu se poate realiza totul doar cu inteligenţă speculativă, munca este absolut necesară chiar şi când pui în practică intenţiile la început teoretice.

 În această situaţie este necesar ca sistemul de învăţământ şi de educaţie să fie ancorate în prezent în funcţie de necesităţile economice şi sociale româneşti, dar şi ale UE, din care facem parte şi de care trebuie să ţinem cont într-o anumită măsură.

 Până la urmă orice am face,  nu ne vom comporta şi munci niciodată precum germanii sau japonezii din motivele pe care le-am arătat mai sus şi poate că nici nu-i necesar,  dar o schimbare în această direcţie este de dorit spre un echilibru între creativitate,  inventivitate şi o mai bună organizare şi desfăşurare a muncii pentru a atinge scopurile propuse.

Prof. VASILE-CONSTANTIN BOGHEAN

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: