Întrupat în psalmi înlăcrimaţi

În miezul sărbătorilor de iarnă din acest an, am avut plăcuta surpriză să deschid uşa unui neordinar colindător din Chişinău. Mai bine zis, „colindătorul” mi-a apărut nu în carne şi oase, adică în chip de om, ci doar cu sufletul, întrupat în psalmi înlăcrimaţi de poezie. Primindu-l în casa mare a inimii, mi-am petrecut zilele eminesciene citind poezie, după „vremea colindelor” simţind mai profund decât oricând nevoia de a intra în vraja mângâietoare a lecturilor.

La drept vorbind, antologia „O sută şi una de poezii” a bucovineanului nostru înrădăcinat în capitala Republicii Moldova, Mihai Morăraş, căci despre acest tandru oaspete-colindător este vorba, pe cât e de alinătoare, pe atât şi de răscolitoare. Ne înduioşează „dulce-uşor” ca armonia muzicii liturgice, dar şi răvăşeşte dureri, sfredeleşte în suferinţele trecutului, varsă lacrimi peste proaspetele răni. Această antiteză este deosebit de pronunţată în antologia ce-i înglobează creaţia poetică, fapt enunţat în prefaţa exigentului critic Mihai Cimpoi, ca distincţie definitorie a respirărilor lirice ale lui Mihai Morăraş. Exegetul îi clasează viaţa şi creaţia, ambele cimentând un întreg inseparabil, în două registre: „…unul imnic, senin, apropiat de beethoviana «Odă a Bucuriei», şi altul dramatic, pigmentat de o nostalgică rememorare şi de accente mai dureroase în spiritul «Baladei» lui Ciprian Porumbescu, amintită într-o poezie”.

De fapt, nu trebuie să fim Mihai Cimpoi pentru a observa aceste calităţi polare în caracterul, structura sufletească, implicit în poezia lui Mihai Morăraş, pe care şi le dezlănţuie fulminat, abundent, cu naivitate de prunc candid. Însă, numai un condei pe măsura distinsului prefaţator poate să le estimeze şi să le etaleze la locul lor pe scara valorilor. Neîndoielnic, important rămâne, totuşi, ce emoţii, gânduri, stări sufleteşti va răscoli cartea în inima cititorului de rând, care habar n-are de teoria literară. Ca simplu cititor, dar şi ca român din Bucovina înstrăinată a lui Mihai Morăraş, care ştie ce înseamnă „Iarba-amară de pelin /Pe Cetate de Hotin”, înainte de toate m-am bucurat de fericitul eveniment pentru concitadinul nostru de a-şi vedea acest volum, lansat de Editura Academiei Române, în prestigiosul ciclu „O sută şi una de poezii”, ce cuprinde personalităţi literare de mare renume – de la clasici până la literaţi moderni. Semnificativ pentru autor este că antologia a apărut în Anul Centenarului Unirii, versurile selectate de dr. Dumitru Apetri din cele patru cicluri („La masa Învie-rii”, „Cioplitorul de mituri”, „Clipa de după amiază”, „Elogiu vieţii”) fiind ofranda poetului la altarul Unirii, dar şi recunoştinţa Patriei faţă de sacrificiile neamului românesc din nordul Bucovinei. Or, tragedia Ţării de Sus sângerează în orice cuvânt, chiar şi (poate chiar mai mult) în cele mai blânde, mai suave versuri, cum sunt: „Nu ştiu cum, adesea-mi pare/ Că şi vrabiei la noi/ I se face dor de mare/ Când nu vin la vreme ploi”.

Fericita-i alianţă dintre talent şi caracter îl ajută pe poet ca glasul să-i răsune combativ, melancolizând tristeţea întrebărilor ce-l frământă cu un luminos surâs: „A cui să fie oare astăzi vina/ Că trebuie atâtea vămi să treci/ Ca să ajungi acasă-n Bucovina/ Şi lacrima la pieptul ei s-o-neci?”. Fragilitatea lacrimii, duruta tristeţe nu-i vin dintr-o neputinţă sau din umilinţă. În creaţia sentimentalului, visătorului Mihai Morăraş şi lacrimile sunt luptătoare, ca o manifestare exterioară a revoltei lăuntrice: „Sfiosul eu o tot contemplu /Orice aş da şi orice-aş face /Tristeţii mele mari un temple /Să i-l ofer, nu o găoace…”.

Trist şi îngândurat, arzând pe rugul suferinţelor românilor înstrăinaţi, bucovineanul nostru, născut în străvechea suburbie a Cernăuţiului, la Roşa, în cele mai fine rânduri de poezie, ca şi în publicistică, rămâne un neînfrânt al destinului – prin vocea-i răsunătoare de clopotar, neîmpăcat cu nedreptăţile. Durerea neamului său, purtată în inimă şi în poezie, se preschimbă în melancolie, însă nicidecum în resemnare: „O, neamule, ce-ai fost crucificat/ Şi de Pilat, şi de-ale lui imperii,/ Tu – pe Moşia ta înstrăinat/ Adună-te la Masa Învierii”. În poezie armele sale sunt frumuseţea, armonia limbii eminesciene, seninătatea gândurilor, lumina speranţei. Aş putea ilustra cu orice versuri din impresionanta-i antologie, adunate aşa cum izvoarele se împreună într-un fluviu – când liniştit, când vertiginos. Dar dorinţa de a-mi prelungi starea de miracol m-a făcut să aleg „Un viscolind cu casa părintească”, strofe abundente în metaforice candori.

 MARIA TOACĂ

Un vis-colind cu casa părintească

Eu am avut un vis şi se făcea

Că înverzise grinda casei noastre

(Deşi afară crunt mai viscolea,

Troienii ajungând pân’la fereastră).

Şi-n visul cela parcă o vedeam

Pe Preacurata Maică cum coboară

De pe Icoană spre-ngheţatul geam

Şi primăvară se făcea afară.

Iar grinda era toată numai flori

Şi crengile nu încăpeau în casă

Şi toate se-agăţau de căpriori

Şi-o-mbrăţişau pe Maica Cuvioasă.

Şi era timpul cel prescris de Sus

Şi viscolea afară-a veşnicie –

În casa noastră se năştea Iisus

Şi izvora din grindă Apă Vie.

Mihai Morăraş

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: