„Huţulca”, blazonul munţilor

Mulţi, mulţi ani a curs şipotul din magica plămadă originară printre pietre de moară, printre pietre de mănăstire şi pietricele de inel până şi-a găsit întruchiparea într-o glăsuitoare de cântec pe potrivă, glăsuitoarea găsită, în care s-a odihnit cântecul, numindu-se Angelica Flutur. Ea a preluat emblema muntenilor de sub Steaua Polară şi cu acest cântec străvechi „Huţulca”, legitimându-şi pretutindeni neamul şi-a înălţat, totodată, propriul nume. Huţulii sunt şi rămân „o enigmă etnologică”, „revendicaţi, în egală măsură, şi de români, şi de ucraineni, şi tocmai de aceea ei trebuie priviţi, ca şi Bucovina, drept „o verigă de legătură între români şi ucraineni şi nicidecum drept măr al discordiei”, aşa grăit-a Ion Drăguşanul şi vorbirea e de luat în seamă.

Din acelaşi şuvoi, chiar din Şipotele Sucevei unde şi Ciprian Porumbescu a văzut zările la 1853, vine şi rămâne între interpreţii cu altitudine violonistul Valentin Morocico. Fiul unui huţul stoler şi dăltuitor de simboluri cinegetice, dar şi scripcar, cu un atelier plin de scule ciudate pe care le-a mânuit şi viitorul virtuoz, Valentin a deprins cântările pe o scripcă la Câmpulung. La 16 ani avea un taraf, cânta la diverse ocazii. S-a înscris la Colegiul „Ion Vidu” din Timişoara şi la Conservatorul „Gh. Dima”, unde şi-a însuşit pedagogia, dirijoratul şi măiestria execuţiei tehnice pe diverse instrumente. A reluat vioara în Banatul plin de tarafuri şi solişti permanent în concurenţă. A învăţat piese muzicale şi stiluri din toate provinciile româneşti, „atacând” cu succes bucăţi dificile din diverse genuri. Cota sa a crescut curând şi concomitent rivalităţile. Valentin şi-a găsit un mediu propice, mai deschis „capriciilor” sale în Torino, Italia. Şi-a constituit o Societate culturală, a performat în Italia şi pe multe scene europene cu grupuri de copii, credincios unui ideal artistic care poartă un nume inedit şi insolit: „Dor internaţional”. Străinii l-au înţeles şi au arătat deschidere faţă de mesajul bucovineanului nostru. A cântat lângă nume mari din străinătate, românii din diaspora l-au ovaţionat îndelung, dar pentru amploarea planurilor sale aplauzele nu au fost îndestulătoare. Valentin doreşte să ducă peste mări şi ţări numele provinciei sale, doreşte ca neamul lui, cântecele, tradiţiile să aibă o altă întâmpinare. E un artist straniu, e idealist, e aparent utopic. Surâde, priveşte în gol, e extrem de politicos, manierat, inocent, încrezător, luptător. Poate oricând alcătui şi conduce un taraf – pe care îl şi poate duce până la capătul pământului, dar el nu-i un personaj de taraf, are altă alură, e decupat dintr-o orchestră în care fracul e acompaniat de papion. Altfel, Valentin este suspect de modest, de o bună-cuviinţă dezarmantă. Majestuos e doar când vioara e în lucru, când sufletul său se relevă în sunetele mărgelate, sprintene ori diafane. În apostolatul său peste hotare, lemnul înlăcrimat  între umăr şi mâna cântătoare, violina, e chiar Bucovina. A cântat cu Botgros şi nu e mai prejos. Cântă cu vătaful Costan Irimie de la Moara şi se bucură de ospitalitatea creştinească a „patronului” „Ogrăzii cu dor”. Are o deosebită cinstire faţă de poliinstrumentistul Creţu de la Colegiul sucevean şi de ucenicul acestuia, Cozaciuc, un talent incredibil. Crede în lucrarea Centrului Cultural „Bucovina” şi-l admiră pe entuziastul şi harnicul diriguitor Călin Brăteanu. Valentin visează o zi în care se vor întruchipa toate planurile sale, propunerile şi promisiunile. Talent are cât nu poate duce, îi mai trebuie susţinere – spaţiu pentru repetiţii, colaboratori înzestraţi, onestitate, înţelegere. Mare păcat ar fi să se piardă asemenea charismat, să tacă minunata lui vioară, să piardă Bucovina această plăsmuire de cer nordic şi lut huţul!

Tot din sihăstrii huţule vine şi vodă Casian Balabasciuc, cu pletele cuibărite de iezi şi mustăţile pline de huhurezi. Casian e din altă lume, silvicultor şi prozator.  Măreţia silvicultorului îşi are licărul în cântecul înalt al cocoşului de munte, iar slava scriitorului în povestirile mătăsoase, cu clipociri de chihlimbar scurs din coaja brazilor, cu icnete melancolice strecurate din inelele ochilor boldiţi ai buhelor. Cândva, Casian a făcut o ispravă mare: a răzbunat un cocoş împuşcat de un netrebnic, tocmai în vremea nuntirii. Nu în anii „vânătorii foametei în Munţii Carpaţi”, ci mai încoace, în regimul grofilor discreţionari. După ce am aflat întâmplarea, când l-am văzut pe Casian am zis: iată apologetul cocoşilor de munte! Apoi i-am citit „steluţele” povestirile din „Slujbaşi la Împăratul” – pagini de reverenţă, se înţelege, închinate Pădurii şi, dincolo de alte titluri, în ultima vreme l-am descoperit şi în ipostaza de alcătuitor şi rostitor de stihuri, pătimaşe, bine cizelate, biruitoare. Acum Casian nu mai are chip de pădurar, seamănă mai degrabă cu un prorooc, cu un magician, ori cu o fiară de savană, ori şi mai bine, cu kaizerul Franz Iosif, mai mult păr decât chip. Casian ştie asta, cochetează aparent nepăsător cu această mască cinematografică, e vizibil, dă bine în poză, devine fascinant şi dominator ca leul din medalionul care patronează emisiunile Animal Planet. Cine a văzut filmul lui Ion Loteanu, „Şatra”, îşi poate aminti secvenţa cu căruţa ţigănească plină de buclucuri, când şătrarii opresc violenţa unor răufăcători  punându-le înainte portretul Împăratului. Cei porniţi la prigoană s-au retras, nu au îndrăznit să lovească chipul omnipotentului suveran. Casian fiind un exponent al etniei huţule e totodată apărătorul ei, adică Împăratul huţulilor!

Am scris toate acestea cu nedisimulată admiraţie pentru acest popor misterios. Pentru toţi cei pustniciţi în munţi, oamenii frigului,  oamenii tăcerilor stelare, viteji, neînfricaţi, prietenii vulturilor şi lupilor, oamenii zăpezilor, singuri de la începutul lumii, singuri ca Dumnezeu pe tronul singurătăţii de dinaintea facerii lumii.  Huţanii sunt buni şi neînduplecaţi, drepţi, de cuvânt, paşnici şi neiertători. Au arme sub streaşini şi în scorburile copacilor. Cruţă caprele şi răpun cerbul. Ştiu unde au sălaş râşii, când părăsesc bârloagele urşii. Sunt braconieri iscusiţi. Ştiu unde se corcesc hribii, unde-s afinişurile, pâlcurile de zmeură şi mure, pe care pâraie urcă păstrăvii „la bătaie”. Sunt ospitalieri.  Dacă nu ar fi aşa, între eresurile noastre nu ar fi versurile: „Cine n-are ce mânca,/ Traista şi la Brodina”. Lângă puşcă sunt fluierul şi scripca. Într-o odaie cu toate acestea s-a născut „Huţulca”, blazonul huţulilor. Din copilărie i-am cunoscut: la bunicul Luţă trăgea din când în când un om înalt, mohorât, cu pălărie pleoştită, cu suman. Îl chema Pelepcu, era din Ciumârna. Îi aducea bunicului păstrăvi şi bunicu-i umplea până-n baiere traista cu făină, cu grâu, cu ce nu avea în munte. Parcă îl văd şi acum… Apoi am cunoscut huţanii Brodinei, la Sadău, la… kilometrul 14. Pe moş Mihai Drin, care încondeia răbdător oul pascal cu „cărarea fără sfârşit”. Se întâmpla asta în anii când popa huţanilor era Nicolae Fedoreanu. El a cutreierat toate cătunele alungând cu harapnicul apostolic puii neînţărcaţi ai dracilor oploşiţi în bordeiele făcătorilor de vrăji. Mi-aş dori să înnoptez cândva la oameni singuratici ca aceştia, să mă spintece viscolul, să aud cum scârţâie stelele, să mă umplu de singurătatea pe care o moştenim şi care ne moşteneşte pe toţi…

CONSTANTIN HREHOR

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: