Unirea Principatelor Române, eveniment de răscruce din istoria poporului român

În urmă cu 160 ani, în memorabila zi de 24 ianuarie 1859, voinţa poporului român de a-şi reface unitatea naţională şi de stat pe vechea vatră strămoşească a Daciei era înfăptuită, în parte, prin alegerea în cele două principate – Moldova şi Muntenia – a unui singur domn, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza.

Evenimentul a reprezentat actul care a pus bazele statului naţional român modern, denumit şi „Unirea cea Mică”, primă etapă, decisivă, de unificare a tuturor teritoriilor locuite de români într-un singur stat.

Dorinţa refacerii statului unitar, eliberat deplin şi definitiv de dominaţia opresiunii străine, în care românii, strânşi împreună, să-şi afirme în faţa lumii propria menire şi individualitate, a dominat în întregul Ev Mediu gândirea social-politică, planurile militare şi diplomatice ale înaintaşilor noştri, devenind, în epoca modernă, idealul suprem al întregii naţiuni, ţelul ei politic fundamental.

Astfel, deşi unirea celor trei ţări române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, ea a rămas o prezenţă vie în cugetul şi simţirea contemporanilor şi a urmaşilor şi s-a transmis de la epocă la epocă, de la generaţie la generaţie.

În epoca modernă, aceleaşi idealuri au înaripat permanent mintea, inima şi pana celor mai înaintate personalităţi ale culturii româneşti, dând substanţă şi noi dimensiuni multor scrieri tipărite dincoace sau dincolo de Carpaţi, dincoace sau dincolo de Milcov, alimentând focul aspiraţiei seculare spre unitate a tuturor românilor, în pofida graniţelor fictive, artificiale, trase de marile imperii pe trupul unuia şi aceluiaşi popor, a uneia şi aceleiaşi patrii.

Ideea unirii şi neatârnării poporului român s-a regăsit în marile mişcări revoluţionare de la 1848, ale căror obiective au fost de emancipare şi unitate naţională, conştientizarea afirmării naţiunii române, în care au fost antrenate toate forţele progresiste ale societăţii româneşti.

Nicolae Bălcescu scria în 1850: „Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră şi muriră”.

Ideea care a dominat revoluţia a fost aceea de refacere a vechii Dacii, crearea „Daco-României”, a „Daciei noi” – patria care să cuprindă laolaltă pe toţi românii. Exprimând acest crez politic care i-a însufleţit pe toţi revoluţionarii români de la 1848, gazeta „Constituţionalul” scria: „Toate ţările locuite de români trebuie să se numească îndeobşte România şi să formeze un stat, pentru că toate sunt patria românilor şi pentru ca toţi patrioţii români, locuitori pe dânsele, formează naţiunea românească care să fie una şi nedespărţită”.

Idealurile de unire şi libertate naţională au fost preluate, amplificate în deceniul următor de forţele angajate în lupta pentru profunde înnoiri, ţările române devenind leagăn de adăpostire a revoluţionarilor din sud-estul Europei, oferind istoriei europene un model concret şi original de realizare a idealurilor de unitate şi independenţă naţională.

Impunerea în faţa Europei a problemelor româneşti, lupta pentru realizarea unirii principatelor române extracarpatice a intrat într-o fază hotărâtoare când, în cadrul Convenţiei de la Paris, din mai – august 1858, nu se dăduse curs integral revendicărilor legitime româneşti, iar aceasta datorită intereselor divergente ale marilor puteri.

Astfel, conform prevederilor conferinţei, se menţiona alegerea a doi domnitori, a două adunări, a două capitale şi a două armate distincte, ţările române Moldova şi Muntenia urmând să poarte denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”.

Românii au înţeles, ca şi în alte momente ale istoriei lor, că împlinirea supremului deziderat al Unirii nu putea fi realizat pe calea concesiilor, prin tratative cu marile puteri, ci numai printr-o acţiune energică a forţelor interne.

Astfel că, la 28 decembrie 1858, la Iaşi, au fost deschise lucrările Adunării Elective care, după îndelungate şi furtunoase dezbateri, în clădirea Muzeului de Istorie Naţională, la 5 ianuarie 1859, l-a desemnat ca domnitor al Ţării Româneşti Moldova pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Comentând semnificaţia alegerii domnitorului Cuza, consulul Franţei la laşi considera, pe bună dreptate, că „este triumful deplin al ideilor unioniste şi liberale împotriva vechiului sistem de corupţii, depăşit devreme”.

Posibilitatea alegerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi la Bucureşti şi înfăptuirea pe această cale a statului naţional modern depindea de acum înainte de voinţa de unire a naţiunii române, de decizia acesteia de a înfrunta opoziţia marilor puteri europene.

În acest moment, în faţa poporului român existau două variante: fie să urmeze prevederile Convenţiei de la Paris, ceea ce ar fi echivalat cu menţinerea separării celor două ţări surori, fie să le eludeze şi să se înfăptuiască actul Unirii, sfidând poziţia conclavului politic european.

Versurile de mai jos au călăuzit pe reprezentanţii poporului român, când se aflau în marea bătălie pentru unitate şi independenţă a României: „Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi şi la durere/ Unde-s doi, puterea creşte/ Şi duşmanul nu sporeşte!”

Poporul a ales cea de-a doua cale, ceea ce a însemnat impunerea Unirii ca faptă de voinţă politică românească împotriva ostilităţilor unora dintre statele care controlau viaţa politică continentală.

Ca urmare, s-a decis ca alesul Moldovei să fie ales şi în Ţara Românească. Adunarea electivă din 22 şi 24 ianuarie 1859 s-a ţinut sub presiunea celor peste 30.000 oameni adunaţi pe Dealul Mitropoliei, pentru a-şi impune alegerea domnitorului, alături de ei aflându-se şi ofiţerii şi ostaşii garnizoanei Bucureşti.

Deşi conservatorii s-au opus, partida unionistă, prin acţiunile întreprinse, a reuşit să-i determine să aprobe în unanimitate propunerea făcută de Vasile Boierescu în numele Partidei Naţionale de a-l alege ca domn tot pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, unul dintre cei mai înflăcăraţi paşoptişti. Astfel, prin dubla sa alegere, se înfăptuia, în fond, unirea celor două principate române extracarpatice, Moldova şi Muntenia.

„Unirea principatelor, suveranitatea statului român”, scria Dimitrie Brăteanu, „să străbată munţii, câmpiile, văile şi dealurile noastre, să umple aerul, să răsune până în unghiurile pământului cele mai îndepărtate ca lumea întreagă să se încredinţeze că unirea este suflarea poporului român, că este glasul României. Unirea principatelor nu era o unire de elemente eterogene; ea era o unire de români cu români. Moldovenii şi muntenii sunt un singur neam, o singură familie; ei nu sunt nici munteni, nici moldoveni, ci numai români”.

Înţelepciune, dinamism, inventivitate şi iniţiativă, iată tot atâţia factori evidenţiaţi de evenimentele din acel neuitat ianuarie 1859. Poporul român şi conducătorii săi politici au ştiut să folosească cu maxim de eficienţă contextul politic european şi să pună marile puteri în faţa faptului împlinit. Această tactică folosită în ianuarie 1859 a dat roade, cum se ştie, în anii imediat următori, încât analiza evenimentelor ilustrează cu putere că, în ciuda condiţiilor deosebit de grele, forţele unioniste au dat evenimentelor un curs corespunzător năzuinţelor întregii naţiuni, făcând din unire o problemă în realizarea căreia factorii interni au jucat un rol hotărâtor.

Fermitatea, demnitatea şi tactul domnitorului Cuza au determinat puterile garante să consimtă la unirea deplină prin constituirea unei singure adunări, a unui singur guvern şi a unei singure administraţii cu sediul central la Bucureşti, oraş devenit capitala României.

Eveniment cu adevărat epocal al istoriei patriei, Unirea din 1859 a pus bazele statului naţional român modern, a permis angajarea ţării pe drumul progresului şi civilizaţiei.

Determinantă pentru întreaga evoluţie ulterioară a ţării, unirea din 1859 a creat noi posibilităţi de afirmare şi acţiune a statului român în planul relaţiilor internaţionale, a făcut posibilă cucerirea deplină a independenţei de la 1877.

În perspectiva istoriei, evenimentele din 1859 şi 1877 au fost pilonii puternici pe care s-a făurit în anul 1918 statul naţional unitar român, rod al voinţei şi acţiunii întregului popor român, pentru care au luptat şi s-au jertfit numeroase generaţii de înaintaşi.

Desăvârşirea unităţii noastre naţionale şi statale nu a fost rezultatul unor evenimente întâmplătoare, de conjunctură sau al înţelegerilor intervenite la masa tratativelor, ci urmarea directă a lupei multiseculare a poporului român pentru a fi stăpân pe ţară şi destinele sale, pentru a fi stăpân pe zestrea sa strămoşească, în pofida numeroaselor încercări ale unor state neprietene şi revizioniste, care au încercat şi mai încearcă încă să facă să dispărem ca popor şi ca stat unitar naţional.

Aceste meleaguri au fost ale noastre de când există acest pământ şi să dea bunul Dumnezeu ca în veci să fie aşa!

General de Brigadă (r.) COJOCARU ZAHARIE,

Preşedintele Filialei Suceava „Petru I Muşat” a Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: