Straja fluierelor şi stihurilor bătrâne

Până a se strecura pe sub streaşini, la ferestre luminate, copiii vestitori de stea şi Copil-împărat murmurând în poale de maică lehuză, până a se aprinde acoperişurile de la scăpărătura colindelor, alăturându-mă unui prieten am poposit la un gospodar din Straja. În ajun de sân’ Niculae, taifasul a fost lung, după-amiaza s-a făcut seară şi dimineaţa s-a dezvelit din miezul nopţii nimeni nu ştie când.

Moş Nicolae Juravle are 85 de ani, e înalt, drept ca un stâlp de pridvor, are mustăţi răsucite şi priveşte ţintă împrejurul său de parcă ar avea hotarul în pază. Istoriseşte, se încruntă la vedenii din trecut, îşi potriveşte fluierul lung sub pălăria cu insigne vânătoreşti şi cântă. Ştie cântece vechi, moştenite de la bătrânii locului, luate de-acasă şi duse departe, pe front, între camarazi, cântece care au ţinut de foame şi sete, de neînstrăinare şi lecuire a inimii întristate de dor.

Fluierul lung, nici cântecele lui nu sunt ca ale mălinenilor pădurarului rapsod Vasile Ungureanu. Fluieraşul Nicolae Juravle pune de două ori sufletul în cântare – o dată cu aerul transformat în sunetele instrumentului, şi încă o dată – în acelaşi timp – printr-un geamăt care intensifică gravitatea sunetelor. Geamătul are ceva de fiară junghiată, de horcăit ursăresc, de buhă pustie ori de om în luptă cu moartea. Pe Grigore Leşe l-a impresionat acest mod de însoţire a cântecului şi moş Nicolae de la Straja a fost chemat să cânte aşa la Bucureşti şi în alte locuri unde ţăranii noştri virtuozi au uimit domni de la noi şi de aiurea, meşteşugul lor fiind salvat prin fonotecare. Moş Nicolae – la onomastică – are în roata din jur nevasta Ileana, de 81 de ani, foarte tăcută şi cuviincioasă, cu privirea limpede în zări numai de ea înţelese. Ştie bocete de demult şi însăşi potriveşte slove pe oameni şi întâmplări triste. Sunt 9 ani de când casa a pierdut într-o nenorocită clipă pe nepotul Valentin, copil încă, pe care îl tânguie în fiecare zi. Spune bunica Ileana că stol de rândunici a acoperit ograda când sicriul a fost mutat peste prag şi o ploaie de lacrimi a rourat drumul spre biserică şi ţintirim, 500 de creştini însoţindu-l pe Nicolae-Valentin. Atâţia au fost, zice bunica, numărând cei 500 de colăcei dăruiţi întru pomenire. Îmi vorbeşte ca mama de la Suceviţa, veşnic îndurerată după Coca, sora mea, ochii ei fiind – cum spune – două fântâni care nu vor seca niciodată.

În roata din jurul fluieraşului veteran sunt fiii Ion şi Vasile, Nadia şi Maria. Ion şi Maria sunt veghetori de vatră părintească, proprietari administratori de casă prosperă cu chip de conac modern. Avuţia vine din lungi ani de trudă în străinătate, dar belşugul nu i-a făcut pe amfitrioni mofturoşi, cu ifose, cum sunt mulţi din cei ce îşi câştigă pâinea la boieri străini. Generozitatea am văzut-o toţi, orânduiţi la o masă peste care a plutit aburul sărbătorii până când cocoşii au dat veste că după noapte a sosit o nouă zi, iar câinii, dintr-un ţărm în altul al satului, miraţi de primii fulgi şi scormoniţi de frig, începură să-şi zornăie lanţurile. Dar ospăţul nu era destul, şunca şi cârnaţii, sarmalele şi mămăliga cu tochitură nu puteau avea trecere fără „udătură”. Îndată ulcelele s-au umplut cu lacrimă de prună şi de vin acru, trezitor. Moş Nicolae şi-a potrivit fluierul sub cârlionţul mustăţii pornind o Bătrânească. Petru Chira – un om de 65 de ani, văduv, cu cinci copii, îşi scoase din curea fluieraşul de alamă şi hori de să te duci pe lume. Cântă cu iscusinţă tot ce s-a cântat odinioară în Straja şi Bilca, în Vicov, de la huţuli la Rădăuţi. Cântă şi tace, bea rachiu şi râde zgârcit, om singur, om sub poveri. În anturaj este şi Ion Bodnar – fiul vioristului renumit Nicolae Bodnar-Taşcău. Ion Bodnar, un ins visător, cu ochelari intelectuali, are o tobă mare, din piele albă, care cântă ca frunzişul luminişurilor şi numai când o atingi cu degetele. Fiul moşului Nicolae are o cobză veche ce-şi găseşte întotdeauna locul între cei care se reunesc din când în când în casa ospitalieră şi pun de-o cântare. Şi cobza lui Călin Brăteanu, prietenul care m-a luat însoţitor la sărbătorirea bunicului Nicolae, îndată şi-a dezlegat strunele vrăjite. Călin – ca nimeni altul priceput la înmulţit oamenii buni „dintr-o casă-n-altă casă”, nu a adăstat până mulţumirea nu s-a făcut deplină: a alăturat-o megieşilor pe Elisabeta Teleagă, 40 de ani, dăscăliţă la Straja, soţia regretatului învăţător Dragoş Teleagă, viorist şi activist cultural. Până a ajunge la bunicul rapsod, am descins la casa învăţătoarei, autoarea monografiei satului, gustând din aromitoare mere coapte în cuptor, amintindu-ne de vârsta copilăriei, furaţi de mirajul fulgilor jucăuşi care se vedeau în fereastră. Apoi, Călin „file de poveste” – ca să-i iasă isprava după poftă, l-a adus la taifas şi cântare pe finul… Doru Cotos! Cine e acest tânăr, parcă licean, parcă student? E un violonist de valoare, şcolit la Colegiu şi Conservator, autor de studii despre varietatea stilurilor muzicale folclorice. Tânăra lui domniţă, Ana-Maria, este profesoară de muzică, absolventă de conservator, o creolă agilă, mândră de performanţele Dorului stabilit la Straja. Dedicat muzicii tradiţionale, mult deosebit de fratele său, Mihai Cotos, violonist de calibru, profesor la Şcoala de Arte „I. Irimescu”, Doru alături de Mihai din copilărie –erau mândria Şcolii şi sătenii îi vedeau ca pe nişte minunăţii. Da, acum, prin sosirea finului violonist, Brăteanu şi-a făcut gura slobodă, horele s-au aprins de la strigături, sărbătoarea a devenit rotundă, după pohta ce-a pohtit. După recital – am cântat şi eu lăutăreşte – ţigăneşte ceva pe vioara lui Cotos, am adormit – eu într-un pat confortabil, jos, Călin la etaj. Moşul, fără somn, a mai murmurat în fluierul lung, potrivind la miezul nopţii sunetele cu fluieraşul Chira, întârziat după ospăţ. Nu aveau hodină, bucuria acelei aniversări unice a scos timpul din curgerea sa, ca în poveştile tinereţii fără bătrâneţe, ca în poveştile nemuririi.

Dimineaţa am mers în marginea satului, spre pădurea şi muntele curmat. Am văzut o faţă a Bucovinei crucificate. Am poposit la un alt străjer. La un om de piatră şi duh de foc. La un letopiseţ al muntelui. La moş Vasile Pătrăuceanu, un temerar dintr-un alt cuget şi rădăcină, mai departe de spiţa oamenilor Rezistenţei Miron şi Cosma Pătrăuceanu. Moş Vasile viersuieşte, a memorat şi el însuşi a scris la umbra frunzei şi cetinei nenumărate stihuri. Are neîndoielnic atributul unui poet popular. Cântă şi tânguie Bucovina, munţii înstrăinaţi, pădurile furate, ostaşii eroi, Straja sub blestemul graniţei barbare. Vorbeşte ca un schimnic, ca un părinte dezlegător de patimi, ca un zeu al obcinilor. Ni se adresează neostoit cu formula „dragi români”, ne povesteşte întâmplări din război, picanterii cu călugări dictatori şi popi hapsâni. Îşi doreşte, şi e gata să înainteze cereri scrise forurilor înalte politice şi eclesiale, să fie îngropat sub tei, la rădăcina copacilor cântaţi, pe pantă, sub plai, aproape de căsuţă şi frontiera adâncită în creasta cu brazi. Gospodina lui, singura rămasă din priceputele făcătoare de sumane, îşi doreşte nu mormânt în livadă, ci tinere care să aibă dorinţa de a deprinde meşteşugul. Doamna învăţătoare Elisabeta Teleagă o ascultă cu luare aminte şi crede că sumanele de Straja nu se vor pierde, crede că la casa bunicilor Pătrăuceanu vor bate calea în susul muntelui tinere care îşi vor face economii proprii şi prestigiu prin însuşirea acestei măiestrii. Călin îmbracă un suman frumos, îi pipăie textura, înfloriturile discrete. Are acasă unul croit tot de mâinile acestei muntence minunate, bună şi blândă şi semeaţă ca Vitoria Lipan, „mai bună decât mama care m-a făcut”, cum grăieşte apăsat, să auzim toţi, viersuitorul măgurilor.

Zăpada stă aici neclintită, apărată de umbra crestei, neclintită din decembrie până în Prier. E albastră, pură, o simţi până în măduvă, hrănitoare, străluminătoare, căzută parcă de pe încununatele frunţi ale stelelor. Câini cuminţi, stoguri, urme de jivine împrejur. De ce o fi vrând grăitorul în versuri să se îngroape în tăpşanul cu tei? Da, şi ciobanul din Mioriţa îşi dorea îngroparea în spatele stânii! Am văzut la Renghet, într-un sat modest a Geoagelui din Hunedoara, morminte în livezi, în apropierea caselor locuite de cei înhumaţi. Iosif, un prieten, nepot al celor răposaţi, mi-a spulberat nedumerirea: „De la daci e obiceiul. Cei morţi ne păzesc pământul”. Călin ştia asta. A adăugat o versiune: „Să nu se înstrăineze proprietatea. Nu se putea vinde cu tot cu morţi”. Da, acum înţeleg, moş Pătrăuceanu vrea să vegheze satul şi după moarte. Să nu se mute frontiera în sat. Şi mai mult, să se răsucească în lut când va veni ziua să fie ridicată frontiera. Asta-i Învierea pe care o aşteaptă şi cei vii, şi cei morţi, să fie Bucovina întreagă. Bravi munteni! Ei înşişi nişte sărbători, sfinţi, mucenici şi mărturisitori laolaltă.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: