Protopopiatul Fălticeni

Teatrul religios şi atitudinea Bisericii

Chiar dacă este metafizic (ca orice artă), din punct de vedere temporal teatrul a plecat de la condiţia sacră, paralelă cu sfinţenia (căci sacrul nu este sinonim cu ideea de sfinţenie). Iniţial, teatrul a intrat în zona sacră pentru a tălmăci semnele revelaţiei divine pe pământ, dar a alunecat spre ritual, iar mai pe urmă s-a înecat în profan, ca astăzi, în mare parte, să fie promotor al desacralizării cronice. Din Antichitatea păgână şi până azi, de la teatrul sacru la cel profan, de la convertiri minunate la teatrul psihologic, arta Thaliei a străbătut o cale impresionantă şi plină de taine şi transformări. Societatea contemporană nu îşi poate imagina viaţa cotidiană fără o piesă de teatru, un meci, un spectacol de operă sau un film bun, sau, în general, fără entertainment. Sfântul Apostol Pavel ne aminteşte că „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (I Cor. 10, 23), iar aceasta, grefată pe cotidianul vieţii creştine, s-ar tălmăci ca fiind instruirea creştinilor care merg la spectacole de teatru, aceştia trebuind să meargă la acele piese care promovează idei şi mesaje morale, valori culturale sau virtuţi creştine, nu la cele care promovează vulgaritatea, necuviinţa, băşcălia şi trivialitatea.

Într-adevăr, „arta nu s-a născut în Rai. […] În această stare de frumuseţe paradisiacă şi de suverană armonie, arta n-ar fi fost necesară” (Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului) Capodoperele artei universale poartă totuşi o aură religioasă, sau aşa cum spunea Michelangelo, „arta este prin natura ei religioasă” chiar dacă arta e sau nu creştină. Există teatru religios prin obiectul, funcţia şi adresantul căruia îi este destinat. Astfel, el se conformează dogmei Bisericii şi simbolismelor rituale, a căror expresie hieratică devine. Există şi teatru religios liber, născut din spontaneitatea fecundă a inspiraţiei. Tema unei opere nu este suficientă pentru a conferi caracter religios; este o diferenţă între obiectul religios şi felul de a trata obiectul religios, astfel născându-se un mesaj religios, areligios sau antireligios. Până la urmă, „arta este făptura făpturii lui Dumnezeu” (cf N. Crainic), sau altfel spus, este facerea facerii mâinilor lui Dumnezeu.

Ieri. Pentru a putea înţelege corect situarea paralelă a Bisericii şi Teatrului, trebuie să ne raportăm la actualitatea creştinismului primar: Părinţii Bisericii condamnau atunci cu toată fermitatea spectacolele de teatru, dar nu ca pe un rău per se, ci din cauza faptului că aproape toate reprezentaţiile erau imorale, iar actorii duceau o viaţă de promiscuitate, imorală, decadentă. Majoritatea reprezentaţiilor evidenţiau degradarea umană, proliferau păcatul, imoralitatea, desfrâul, batjocura de orice şi oricine.

În acest sens, Canonul 51, Sinodul VI ecumenic interzice creştinilor (şi ameninţă cu caterisirea şi afurisirea) de a se face sau a privi mimi sau actori ce-şi schimbă feţele şi năravurile şi de a privi la curse şi lupte de animale.

Canonul 62 al aceluiaşi Sfânt Sinod ecumenic (680), condamnă (prin caterisire şi afurisire) obiceiurile romane şi eline (vota, brumalia, idele, calendele) şi reminiscenţele acestora (cântecele, recitările, jocurile şi mascările de Anul Nou), iar creştinii „nici cu măşti comiceşti, sau atiriceşti, sau tragiceşti să se îmbrace”.

În tâlcuirea la canonul 53 (49) al Sinodului de la Cartagina (419) se specifică faptul că nu li se interzice acceptarea pocăinţei şi iertarea păcatelor celor ce „întind scene, teatre, şi într-însele făţărnicesc feluri de feţe”, nici nu se alungă cei ce au fost „mimi sau îngânători, care când se fac robi, când voievozi, şi muieri, şi altele, nici pe oricare de acest fel”.

Canonul 70 (65) al aceluiaşi Sinod cere împăratului să schimbe zilele în care se fac alergări de cai, „privelişti teatraliceşti şi jucării”, pentru a nu se mai face duminica, în Săptămâna luminată sau în alte zile prăznuitoare ale creştinilor, pentru ca ei să nu mai fie siliţi a participa la ele.

De aceea Biserica, prin gura slujitorilor ei, a condamnat (şi continuă s-o facă) astfel de locuri şi atitudini ce încurajează patimile, viaţa imorală, contravenind învăţăturii Mântuitorului Hristos. Starea imorală a spectacolelor din veacurile IV-V ne-o prezintă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Care e câştigul celor ce postesc, când se duc la spectacole teatrale nelegiuite, când intră în şcoala obştească a desfrânării, în locul cel public de deprindere a desfrâului, ca să şadă pe «scaunul ciumaţilor» (Ps., 1, 1)?” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, omilia VI). În alt context ocazional, acelaşi Părinte lămureşte de ce este păguboasă pentru sufletul creştinului participarea la astfel de spectacole deşănţate: „Nimic nu-l face pe om să dispreţuiască mai mult legile lui Dumnezeu, decât priveliştile necuviincioase. De aceea, în repetate rânduri, am rugat pe cei care participă la sfintele liturghii, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi sunt părtaşi ai înfricoşatei Taine, care este împărtăşania, să nu meargă la tot felul de spectacole, ca să nu le amestece pe cele sfinte cu cele drăceşti” (Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii). Altădată, Sfântul Părinte aseamănă viaţa pământească cu un teatru: „Aşa e şi în privinţa vieţii şi a morţii: cele de acum sînt teatru, lucrurile omeneşti sînt actorie. Iar cînd se va pune capăt zilei şi va veni noaptea cea înfricoşată sau mai degrabă zi (noapte pentru păcătoşi, iar zi pentru cei drepţi); cînd se va termina piesa de teatru, cînd se vor arunca măştile, cînd va fi cercetat fiecare şi faptele sale…” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv).

„Împăcarea” (totuşi cu oarecare reţineri) dintre Biserică şi Teatru a apărut mai târziu, după ce s-au produs o seamă de convertiri şi mucenicii ale actorilor şi când temele pieselor de teatru au început să nu mai fie sinonime cu ironizarea valorilor creştinismului. Pe de altă parte, a apărut şi teatrul creştin, cel care punea în scenă secvenţe din viaţa Bisericii, din istoria biblică, pilde ale ”petrecerilor” sfinţilor, de această dată, însă, moralizatoare. Prin secolul al X-lea, cu prilejul anumitor sărbători, în bisericile bizantine se prezentau episoade dramatice cu subiecte biblice, tradiţia continuând cu autori din rândul laicilor sau/şi clericilor. În Bizanţul anului 990, patriarhul Teofilact al Constantinopolului instituia spectacole religioase la marile sărbători, în scopul de a înclina deprinderile jocurilor păgâne către o directivă culturală creştină. În Apus, în veacul al XV-lea, papa Inocenţiu al III-lea a temeiluit teatrul de mistere (cf. Charles Magnin, Origines du théatre modern), care atinge uneori limite extreme de pietism şi extaz mimetic.

„Între oficiile cele mai veci erau, la Crăciun, Prospe, Steaua şi Cei trei regi, la Paşti Mormântul şi Cele trei Marii, precum şi piesa Înălţarea. Jucate la început prin biserici, ele au ajuns mai apoi şi la curţile senioriale, în mediul popular, la iarmaroace şi sărbători câmpeneşti, fiind purtate prin toată Europa. În Evul Mediu, Biserica din Ţările române a facilitat procesul regenerării formelor arhaice de tradiţie şi chiar simbioza celor creştine cu cele necreştine. Teatrul religios s-a dezvoltat mai mult în preajma sărbătorilor mari închinate Domnului. Tema cea mai importantă a dramei a constituit-o cea a Naşterii Mântuitorului. Drama Irozii (Vicleimul, Viflaimul) a ajuns la noi mai întâi în Ardeal, prin filieră apuseană, cam prin sec. al XVI-lea, sub numele de Herodes. În Moldova, Vicleimul era împământenit în sec. al XVII-lea, când este pomenit de cronicarul Miron Costin la curtea voievodului Vasile Lupu, dar şi de misionarul catolic Marcus Bandinus (Bandini). (cf. Nicolae Cojocaru, Istoria tradiţiilor şi obiceiurilor la români).

Sfinţii actori. Deşi în general istoria bisericească nu prezintă o părere bună despre teatru şi actori, aghiografia ne prezintă unele cazuri de persoane care au urcat de pe scenele teatrelor în sinaxare şi din culise în calendare.

În timpul persecuţiilor romane „s-au născut în ceruri” sfinţi, care mai înainte erau mimi sau actori. Astfel este cazul Sfântului Mucenic Porfirie, care a trăit pe vremea lui Iulian Apostatul (361-363). Acesta a fost invitat la ziua împăratului (la Efes în anul 361) şi i s-a cerut să batjocorească Taina Sfântului Botez. În momentul în care actorul a intrat în apă ca să se afunde, a strigat tare “Botează-se Porfirie în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Ieşind din apa colimvitrei, Sfântul s­a îmbrăcat cu haine albe şi a mărturisit că este creştin. Prin curajul „actului” său a câştigat Împărăţia Cerurilor prin decapitare, un loc în sinaxare şi o dată de pomenire – 15 septembrie.

Mai înainte de el, un alt Porfirie a fost martirizat în vremea împăratului Aurelian (270-275) – Sf. Mucenic Porfirie – cel dintre mimi, pomenit pe 4 noiembrie. Odată, închipuind Sfântul Botez creştinesc, acesta s-a botezat de un alt actor mincinos ce se înfăţişa drept episcop, pentru că amândoi luau în râs şi-şi băteau joc de Tainele noastre. După ce s-a botezat, s-au arătat înaintea lui îngerii, care l-au învăţat să se închine spre răsărit şi să-şi însemneze trupul cu cinstita Cruce. Nelepădându-şi credinţa creştinească, acestuia i s-a tăiat capul, şi aşa a luat cununa muceniciei şi a împărăţiei veşnice.

 Sfântul Mucenic Ghelasie, pomenit la 27 februarie. Acesta fiind actor şi primind poruncă de la ighemon să batjocorească Botezul creştinilor, s-a botezat cu adevărat şi, nevrând să-şi lepede haina harului şi a credinţei adevărate în care se îmbrăcase, a fost decapitat, mărturisindu-l pe Hristos ca fiind Dumnezeu adevărat.

În calendarul creştin-ortodox mai există un sfânt care a fost actor (şi care pentru ortodocşi este ocrotitorul actorilor, regizorilor şi al tuturor artiştilor), Sfântul Mucenic Filimon, proslăvit pe 14 decembrie. Acesta, după cum pomeneşte sinaxarul, era „de credinţă elin şi cu meşteşugul comedian”, dar a primit botezul creştin şi a fost martirizat în timpul lui Diocleţian. Sfântul Filimon a fost comediantul păgân al cetăţii Tebaida (Egipt). Acesta a acceptat să îmbrace hainele unui creştin numit Apolonie şi să aducă jertfă idolilor în locul lui, ca acesta să scape de persecuţia păgânilor, dar, îndată ce a îmbrăcat hainele creştinului, s-a înflăcărat de dragostea pentru credinţa lui Hristos şi a devenit creştin la rându-i, dându-şi mai apoi viaţa pentru credinţa creştină.

Un alt actor, Genessus, a strigat în timp ce juca un rol în Sfânta Liturghie: Vreau să fiu creştin, vreau să mă botez! Şi el a fost decapitat de păgâni şi, coborând de pe scena vieţii pământeşti, a urcat pe scena Veşniciei!

Toţi aceştia şi poate mulţi alţii neştiuţi şi neconsemnaţi, dovedesc că Dumnezeu primeşte la Sine, prin dreaptă credinţă şi mărturisire, prin pocăinţă sinceră şi completă, pe toţi cei care doresc a fi părtaşi cereştii Sale Împărăţii, fără excepţii şi fără interdicţii vocaţionale.

Azi. Societatea frământată a ultimelor decenii a suferit o serie de transformări majore din mai multe puncte de vedere, în mai multe domenii, inclusiv al divertismentului. Omul actual este asaltat şi rănit (moral, cel puţin) de o serie de nonvalori, fiind promovată decadenţa individului, a familiei în special şi a societăţii în general, prin intermediul mijloacelor mass-media. Suntem actori (şi unii recuzită) într-o scenă a lumii în care sexualitatea a devenit ţelul suprem, consumul este singurul mijloc de vieţuire progresistă, societatea este într-un continuu scandal televizat, iar artele au devenit un perpetuu chutzpah, în care păpuşarii stau ascunşi după naivitatea şi indiferentismul nostru.

În aceste condiţii, teatrul devine o alternativă pentru creştini, o retragere defensivă în faţa asaltului nihilist al suburbanului şi perifericului moral, însă trebuie alese acele spectacole ziditoare pentru suflet ale căror subiecte îndeamnă la verticalitate ori la reflecţie. O piesă de teatru nu trebuie doar să încânte estetic ochiul şi emoţional sufletul, ci să şi aducă un plus de valoare umană sau umanizantă.

La rândul lor, şi unii dintre marii duhovnici ai Ortodoxiei româneşti consideră că teatrul este o sursă de cultură, din care creştinii au ce învăţa, dacă discern între titluri şi genuri şi înţeleg mesajul spectacolelor. „Dacă nu vrei să te duci la teatru, poţi să nu te duci. Nu te obligă nimeni. Dar să ştii că ocoleşti o sursă de cultură, chiar de înnobilare”, spunea părintele Teofil Părăian. Însă Sf. Ambrozie de la Optina afirma că teatrul contemporan „este o şcoală a imoralităţii, care-i în stare să înăbuşe în sufletul omului până şi ultimele rămăşiţe de bună moralitate – dacă acestea se mai află încă în el. […] teatrul este pragul Bisericii, însă pragul de la uşa din spate.” Deh, păreri şi opinii…

Totuşi, teatrul este un mijloc de comunicare şi conexiune interpersonală ce poate fi folosită pentru folosul sufletesc, pentru educarea copiilor, dar şi a maturilor. Este esenţial însă, cine se foloseşte de această modalitate şi cu ce scop. Mai mult, alături de participarea la viaţa liturgică a Bisericii (ca necesitate) şi prin vizionarea pieselor de teatru (ca opţional) pot fi sădite în suflete sentimentul religios şi cel al valorilor creştine. De notorietate rămân cazul părintelui Valerian (fostul actor Dragoş Păslaru, care a ajuns să-şi închine viaţa lui Hristos, călugărindu-se) şi cel al actorului Mihai Coadă (care a refuzat să mai joace în comedii sau roluri care nu au un impact moral pozitiv) care s-au apropiat de Biserica lui Hristos prin actorie.

Teatrul în general, şi comicul, în special, se defineşte ca fiind o disproporţie între cauză şi efect. De aceea este scris că „soarta unei glume nu depinde de gura care o spune, ci de urechea care-o ascultă.” (W. Shakespeare). Poate că teatrul comic este o nişă ce ar trebui exploatată; umorul poate fi batista întinsă de Dumnezeu pentru a şterge tristeţea de pe faţa zilei de azi; umorul, nu băşcălia, fiindcă „Umorul românesc face şi el parte din sistemul nostru imunitar care a izbândit în timp şi la timp să reacţioneze prompt şi cu eficacitate în faţa oricărui factor de dezechilibru sufletesc” (Dan Puric, Să fii român!). Teatrul creştin, care ”îl ia pe om de la laptop şi-l duce până în faţa bisericii”, este un teatru de tipul celui promovat de Dan Puric. E ca liturghia, la care nu se poate participa de la distanţă, la televizor, pentru că n-are nicio taină. Teatrul operează foarte mult cu sufletul omului, dar a rămas doar la nivel de psihologie, nu a mers către transcendenţă. Teatrul nu înseamnă viaţă; de regulă, simulează viaţa, indică viaţa, existenţa în spaţiul mimetic. Teatrul rămâne în continuare un raport deschis cu viaţa, numai că teatrului îi lipseşte transcendenţa, de aceea cultul este superior teatrului religios.

Teatrul acum? …divertisment, introspecţie, patologizare… „Arta-şaradă este un amestec vulgar de spirit de clacă, de răspântie, de bâlci şi de circ sărac” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu). Filmele care sunt premiate, inclusiv de la noi, sunt filme care vorbesc despre mahalaua sufletească, despre lumea marginală, periferică, despre avorturi, adică patologice. Sufletele sărace şi bolnave nu pot crea artă sănătoasă (a se vedea – sau mai bine nu – „Evangheliştii” lui Mungiu-Pipidi”).

Mâine. Teatrul creştin cu destinaţie didactică poate fi o cale de întrepătrundere şi solidarizare între pilonii societăţii: Biserică, Şcoală şi Familie. Adaptându-se contextului socio-moral de astăzi, tot mai mulţi profesori recurg la această modalitate de a-i implica pe elevi în înţelegerea cât mai profundă a unor adevăruri religioase. Copiii au posibilitatea să înveţe şi prin teatru despre valorile binelui şi despre hăţişurile şi tentaţiile răului, iar ca dovadă a conştientizării importanţei teatrului stau numeroasele scenete (şcolare sau parohiale) jucate de şi pentru copii. Astfel se poate afirma că „în faţa societăţii, artistul e responsabil ca şi preotul. Cu cât mai responsabil cu cât darul ce i s-a dat e mai mare. […] Teoria care apără libertatea nelimitată în artă, apără de fapt iresponsabilitatea creatorilor de artă.” (N. Crainic)

Ar trebui ca şi în viaţa liturgică, cultul să fie debarasat de teatralismele ieftine ale slujitorilor (care uneori, poate, se cred pe scena Scalei din Milano), de gestica şi mimica exagerate, de elucubraţiile şi schimonosirea muzicii bisericeşti prin importuri şi prin emfatice interpretări personale pline de ”teriremuri” şi glissandouri vocale străine de duhul smereniei (doar?) propovăduit de Ortodoxie. Sacerdotul ar trebuie să aibă pertinenţă şi echilibru în ceea ce priveşte ”costumaţia” (fără opulenţă şi lux exacerbat), ”decorul” (arta bisericească să aibă o estetică pe măsură), ”interpretarea scenică” şi/sau ”scenografia” liturgică (fără adaosuri, completări şi amputări textuale), căci altfel există riscul de a deveni un chibiţ ce atrage privirea şi atenţia vulgului, dar uită de scopul, menirea şi mesajul propriu-zis, pierzându-se moştenirea veşniciei, bucuria şi ”aplauzele” îngerilor.

Pr. GABRIEL CIOFU, Baia

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: